Moş Ene

Jason Kuznicki scrie Cato at Liberty despre un articol interesant din TimesOnline, scris de Philip Pullman, în care se face referire la reglementările din ce în ce mai dure din Anglia, ce tind să transforme fostul Imperiu Britanic într-un stat poliţienesc, cum nici Orwell nu şi-ar fi putut imagina. Acum textul a dispărut de pe site-ul ziarului, din cache-ul Google, dar a început să fie purtat, asemenea unui viral, pe bloguri. Pe Boing Boing există deja o serie comentarii interesante la adresa textului. Cum am observat că link-urile nu sunt întotdeauna urmărite până la capăt, am să reiau şi eu textul mai jos …

©Philip Pullman 2009

Are such things done on Albion’s shore?

The image of this nation that haunts me most powerfully is that of the sleeping giant Albion in William Blake’s prophetic books. Sleep, profound and inveterate slumber: that is the condition of Britain today.

We do not know what is happening to us. In the world outside, great events take place, great figures move and act, great matters unfold, and this nation of Albion murmurs and stirs while malevolent voices whisper in the darkness - the voices of the new laws that are silently strangling the old freedoms the nation still dreams it enjoys.

We are so fast asleep that we don’t know who we are any more. Are we English? Scottish? Welsh? British? More than one of them? One but not another? Are we a Christian nation - after all we have an Established Church - or are we something post-Christian? Are we a secular state? Are we a multifaith state? Are we anything we can all agree on and feel proud of?

BACKGROUND

• £34bn cost of state-run surveillance databases

• Former spy chief says UK is now a police state

• First ID cards are to be issued within weeks

• COMMENT: that’s a bit rich, Dame Stella

The new laws whisper:

You don’t know who you are

You’re mistaken about yourself

We know better than you do what you consist of, what labels apply to you, which facts about you are important and which are worthless

We do not believe you can be trusted to know these things, so we shall know them for you

And if we take against you, we shall remove from your possession the only proof we shall allow to be recognised

The sleeping nation dreams it has the freedom to speak its mind. It fantasises about making tyrants cringe with the bluff bold vigour of its ancient right to express its opinions in the street. This is what the new laws say about that:

Expressing an opinion is a dangerous activity

Whatever your opinions are, we don’t want to hear them

So if you threaten us or our friends with your opinions we shall treat you like the rabble you are

And we do not want to hear you arguing about it

So hold your tongue and forget about protesting

What we want from you is acquiescence

The nation dreams it is a democratic state where the laws were made by freely elected representatives who were answerable to the people. It used to be such a nation once, it dreams, so it must be that nation still. It is a sweet dream.

You are not to be trusted with laws

So we shall put ourselves out of your reach

We shall put ourselves beyond your amendment or abolition

You do not need to argue about any changes we make, or to debate them, or to send your representatives to vote against them

You do not need to hold us to account

You think you will get what you want from an inquiry?

Who do you think you are?

What sort of fools do you think we are?

The nation’s dreams are troubled, sometimes; dim rumours reach our sleeping ears, rumours that all is not well in the administration of justice; but an ancient spell murmurs through our somnolence, and we remember that the courts are bound to seek the truth, the whole truth, and nothing but the truth, and we turn over and sleep soundly again.

And the new laws whisper:

We do not want to hear you talking about truth

Truth is a friend of yours, not a friend of ours

We have a better friend called hearsay, who is a witness we can always rely on

We do not want to hear you talking about innocence

Innocent means guilty of things not yet done

We do not want to hear you talking about the right to silence

You need to be told what silence means: it means guilt

We do not want to hear you talking about justice

Justice is whatever we want to do to you

And nothing else

Are we conscious of being watched, as we sleep? Are we aware of an ever-open eye at the corner of every street, of a watching presence in the very keyboards we type our messages on? The new laws don’t mind if we are. They don’t think we care about it.

We want to watch you day and night

We think you are abject enough to feel safe when we watch you

We can see you have lost all sense of what is proper to a free people

We can see you have abandoned modesty

Some of our friends have seen to that

They have arranged for you to find modesty contemptible

In a thousand ways they have led you to think that whoever does not want to be watched must have something shameful to hide

We want you to feel that solitude is frightening and unnatural

We want you to feel that being watched is the natural state of things

One of the pleasant fantasies that consoles us in our sleep is that we are a sovereign nation, and safe within our borders. This is what the new laws say about that:

We know who our friends are

And when our friends want to have words with one of you

We shall make it easy for them to take you away to a country where you will learn that you have more fingernails than you need

It will be no use bleating that you know of no offence you have committed under British law

It is for us to know what your offence is

Angering our friends is an offence

It is inconceivable to me that a waking nation in the full consciousness of its freedom would have allowed its government to pass such laws as the Protection from Harassment Act (1997), the Crime and Disorder Act (1998), the Regulation of Investigatory Powers Act (2000), the Terrorism Act (2000), the Criminal Justice and Police Act (2001), the Anti-Terrorism, Crime and Security Act (2001), the Regulation of Investigatory Powers Extension Act (2002), the Criminal Justice Act (2003), the Extradition Act (2003), the Anti-Social Behaviour Act (2003), the Domestic Violence, Crime and Victims Act (2004), the Civil Contingencies Act (2004), the Prevention of Terrorism Act (2005), the Inquiries Act (2005), the Serious Organised Crime and Police Act (2005), not to mention a host of pending legislation such as the Identity Cards Bill, the Coroners and Justice Bill, and the Legislative and Regulatory Reform Bill.

Inconceivable.

And those laws say:

Sleep, you stinking cowards

Sweating as you dream of rights and freedoms

Freedom is too hard for you

We shall decide what freedom is

Sleep, you vermin

Sleep, you scum.

Nedumeriri

Paul Graham despre identitate - "The more labels you have for yourself, the dumber they make you.”

despre Watchmen, o recenzie în The Quietus, bănuiesc că va trebui să îl văd.

câteodată dau pe net de lucruri pe care nu le înţeleg, precum blogroll-ul lui Cristian Preda, ce conţine o mulţime de linkuri ciudate, care duc pe diverse pagini fără prea mare utilitate, comentariile închise de pe blogul lui Vladimir Tismăneanu, precum şi votarea lui la RoBlogfest, în momentul în care are doar câteva săptămâni de când a apărut. Ok, nu am pretenţia ca profesorul Tismăneanu să răspundă la toate comentariile, dar încercaţi să coparaţi blogurile de mai sus cu The Becker-Posner blog. M-am uitat pe blogurile lui Paleologu şi Voinescu, inactivitatea de pe ele, mai mult dăunează decât foloseşte la ceva. Dacă mimetismul tembel al politicienilor îl înţeleg, monkey see, monkey do, mă aşteptam la mai mult din partea celor citaţi mai sus. Chiar aşa, câţi dintre voi cred că au vreo utilitate blogurile lor?

şi un Steve Vai pe care nu l-am mai ascultat de mult. Spre diferenţă de majoritatea conţinutului oficial de pe YouTube, ce este embedded disabled by request (nu se ştie din ce motiv, oare oamenii ăştia nu ştiu că este aşa de uşor să copiezi filmuleţele?), canalul lui Steve Vai permite copierea codului. Iată cineva care s-a prins care este scopul YouTube, şi de ce a avut atât succes.

John Goodsall

 

De ce nu poţi încă să ai încredere în ceea ce citeşti pe internet? Pentru că nu e posibil să nu fie nici o referire la John Goodsall în descrierea pentru Atomic Rooster, de pe Last.FM.

Poate Vlad Stan crede că în 15-20 de ani, internetul va deveni singurul mediu disponibil, dar eu nu mă grăbesc să renunţ la memorie.

public vs. privat

apropo de articolele de mai jos

petrecerea de apocalipsă

Oana Zăvoranu. Momente de luciditate

vă mai aduceţi aminte de modul neaoş, românesc de amenajare exterioară a magazinele de cartier, imediat după revoluţie. Încă mai pot fi admirată faianţa ce atărnă dizgraţios pe faţadele clădirilor mutilate. Una două, punem faianţă. Ce naiba mai vroia şi faianţa aia să simbolizeze, zău dacă ştiu. Că la mine în baie e marfă? Că am cumpărat extra? Că am transformat strada în toaletă? De preferinţă cât mai sclipicioasă, neagră, ceva ce în mod normal, nu ţi-ai pune nici în baie. Cam aşa arată acum şi emisiunile cu vedete de garsonieră.

Avem o problemă mai puţin vizibilă, dar poate cu efecte mai dureroase pe termen lung. Amestecul privatului cu publicul. Ne-am obişnuit să ne uităm cum se bălăcăresc pseudo-vedetele, lăfăite pe canapele, la televizor. Ne coborâm cu ele în mocirlă. Pentru că nu văd cu ce sunt mai bun decât Nikita, în momentul în care mă uit la emisiunea în care se desfăşoară. Cam ca la faianţa de baie de mai sus. Toată lumea susţine că viaţa privată a vedetelor aduce rating. Ba mai mult, prin extensie, viaţa privată în general face rating. Reality show, tabloide, Libertatea, puteţi adăuga ce doriţi în meniu.

Tocmai aici este problema. Că nu tot ce este privat aduce rating. Aduce rating în general, viaţa privată a anumitor vedete, pe care, mai mult sau mai puţin le admirăm. Unii dintre noi. Dar ia imaginaţi-vă că puteţi avea acces la vieţile vecinilor. Un fel de pseudo Baldwin, într-o copie nereuşită a unui film nereuşit. Nu cred că v-ar plăcea foarte mult. Oricât ar fi vrut să vă convingă campania de la Vodafone, cred că era, cea cu telefonul găsit pe stradă, iar noi răsfoind înfriguraţi prin sms-uri căutând fotografii indiscrete. Gândiţi-vă ce ar însemna să fiţi bombardaţi cu tot felul de detalii mărunte cu privire la programul zilnic al altora, celebrii sau nu.

Aici este ruptura. Se pedalează într-o direcţie greşită, cu un scop greşit în minte. Dar cu efecte, după mintea mea catastrofale. Pentru că dacă o ţinem în ritmul ăsta, ideea de spaţiu privat va dispărea cu desăvârşire. Şi cu ea şi proprietatea. Iar în mod ironic, asta va însemna moartea spaţiului public. O să o repet la nesfârşit. Nu poţi intra în spaţiul public fără două lucruri. Educaţie şi proprietate. Paradoxal, suntem dispuşi să renunţăm la toate aceste lucruri în numele unui lucru mărunt, al unui instrument. Ratingul. Pe care, unii dintre noi şi l-au făcut chip cioplit. Şi se aşteaptă să ne rugăm pentru propăşirea lui.

Vorbeam cu Adi zilele trecute despre faptul că cineva ar trebui să sesizeze caracterul greşit al emisiunilor de genul celor promovate în ultimul timp, sau măcar al tonului promovat de televiziunile din România. Adi susţinea că nu, fiecare este liber să spună ce şi cum vrea. Nu sunt de aceeşi părere. Şi ascultându-mă, m-am îngrozit. Cu ce mă cred mai bun? Oare să nu mă substitui eu unei autorităţi supreme care să dicteze ce şi cum. Răspunsul este că nu, nu cred. Pentru că există bunul simţ (şi aici mă refer la noţiunea de common sense). Cel pe care ştim că îl cunoaştem, fără a avea o dovadă imediată. Nu avem nevoie să ne fie demonstrat. Dar ne ghidăm după el.

Cred că este bine să întinzi limitele la maximum, dar cine (sau ce) hotărăşte care este limita suportabilului? Piaţa? Ciudat. Tocmai mi se pare că piaţa şi-a arătat limitele. 

Scurt pe doi, cred că România l-ar fi scos din minţi de-a binelea pe Alan Bloom. Relativismul moral în România frizează radicalismul.

Coldplay

 

Cred că EMI se cutremură la gândul că băieţii vor să ofere gratuit albumul live. Trupa care ţine în braţe ditamai casa de discuri, se pare că s-a molipsit de moda albumelor free. Poate era mai bine să păstreze banii pentru Joe Satriani.

Nine Inch Nails - 1000000

1,000,000 Live from on stage, Sydney 2.22.09 [HD] from Nine Inch Nails on Vimeo.

pentru cei cu dare de mână şi bandă largă, recomand click pe video pentru high-definition.

Ce nu ştiaţi

 

cât le ia celor de la Vodafone să recunoască că au probleme cu serverele de mail? O săptămână. Timp în care te pun să îţi faci cont de mail în Outlook, pentru că ei ştiu de nişte erori, dar doar în Outlook Express, te trimit la provider (de la care provider am reţinut perla următoare this ip address may be forged = eroare de Windows, ştie el, sic!), pentru că nu e aşa, hai să dăm vina pe terţul lipsă …

Rămâne cum am stabilit

 

din când în când, mai am şi eu câte o tentativă de early adopter. Vroiam să îmi pun nişte audiobookuri pe ipod şi a trebuit să îmi reinstalez iTune pe calculator. Cu ocazia asta, mi-am adus aminte şi că Apple tocmai şi-a lansat ultima versiune pentru browserul său, Safari 4. Ok, hai să ne jucăm puţin, mi-am zis.

Primele impresii:

• se mişcă foarte rapid, cu aproximativ zece taburi încercate până acum
• toată lumea este preocupată de incognito mode/private browsing, cum îi spune Apple
• mi s-au cam aprins călcâiele după modurile vizuale de browsing, disponibile şi pentru bookmarkuri
• apropo de bookmarks, le-a importat fără probleme din Firefox
• autofill-ul pare să fie un concurent al sxipperului din Firefox
• nu îmi este foarte clar cum sunt păstrate parolele

dar, pentru că trebuia să existe un dar,

nu am să renunţ la Firefox-ul meu, şi la addonurile cu care m-am obişnuit şi fără de care mi-ar fi foarte greu să mă descurc în toată această information overload soup. În concluzie, cam cum spune şi articolul din CNET, au cam ratat esenţialul, adică comunitatea de utilizatori. O aplicaţie foarte bună, dar nu îmi este clar pentru cine au făcut-o.

Ultra scurte

Ce aţi mai pierdut în ultimul timp, dacă nu v-a mers netul:

• Un site australian rătăceşte albumul U2 pe net, câţiva îl găsesc şi de aici începe distracţia. TechCrunch zice ceva urât de Last.FM. Last.FM zice ceva şi mai urât despre TechCrunch. Nu e nimic, se pare că Bono nu e singurul, istoria se repetă şi săptămâna asta, de data asta este vorba de Clarkson, aşa încât nimeni nu mai dă doi bani.
• Dacă nu aţi înţeles nimic din scandalul cu termenii contractuali ai Facebook, aici găsiţi comparate ToS-urile mai multor servicii online, Flickr, YouTube, Picassa, etc. Poate vreţi să ştiţi ce fac alţii cu pozele, filmuleţele voastre. Contează?
• Se pare că Vestul Sălbatic nu era atât de sălbatic pe cât ar fi vrut Will Smith să vă facă să credeţi.
• Dacă nu vrei să munceşti patru ore pe zi, ca un om normal ..., poţi să renunţi de tot şi să îţi iei familia într-o excursie prelungită. Pe ici, pe colo.
• O fi Naşul un film lung, dar articolul despre chinurile facerii filmului, mafioţi, actori şi rechinii de la Hollywood, din Vanity Fair este cred mai lung.

Concert Sarmalele Reci

În primul şi în primul rând cred că le sunt dator prietenilor mei cu un concert. Dar nu orice concert. Va trebui să fie unul excepţional. Ceva în genul concertului Sarmalelor, ţinut vineri la Muzeul Ţăranului Român. Ţăranul din mine a fost vineri un om norocos.

Din capului locului, trebuie să recunosc că până la concert, încă mai înclinam spre versiunea Timpuri Noi a muzicii româneşti. Sarmalele Reci mi s-au părut întotdeauna că suferă de o anumită uşurătate a fiinţei, câteodată insuportabilă, dar cel mai adesea plăcută. Astăzi sper ca şi restul trupelor româneşti să aibă fanii Sarmalelor.

Mă bucur că în sfârşit am nimerit la un concert în care lumea este preocupată să se simtă bine, şi a venit pentru muzică, nu pentru a-şi etala curriculum vitae muzical, cum se întâmplă de ceva timp prin România. Sala Palatului este un astfel de loc. Am văzut feţe pe care mai degrabă le vedeai acum zece ani la festivalurile de jazz din Bucureşti. Dar să revenim la trupa noastră.

Chiar dacă au început puţin timid, cu o versiune nu tocmai reuşită a noii piese, Durerea este un alint (eu aşteptam partea aia de clape, ca să mă conving de ceva anume, dar nu s-a mai produs), foarte repede mi-am adus aminte de ce au rezistat Sarmalele atâţia ani. Pentru că respectă regulile clasice ale muzicii rock. Scurt şi la obiect. Sinceri. Cu o menţiune specială pentru versuri. Muzica rock românească este foarte săracă în versuri bune (este doar o părere personală). Primul exemplu, ce imi vine acum în minte este Armaghedonul celor de la Celelalte Cuvinte, o altă poveste tristă, tipic românească. Dacă pentru muzica străină îţi mai permiţi luxul de a nu fi foarte atent la versuri (câţi dintre fanii Fugees ştiu că Lauren defecates on the microphone), lucrul ăsta nu se mai întâmplă şi în cazul în care se cântă în limba ta nativă. N-ai cum să le ignori. Dacă sunt inepte, fugi de ele. Şi ca să îţi rămână în minte, trebuie să fie cu adevărat speciale. Oamenii din sală ştiau versurile.

Uneori, când ascult trupe româneşti stau şi mă întreb dacă ele ştiu de ce ascultă lumea muzică. Pentru că majoritatea nu prea par să îşi dea seama. Nu şi Sarmalele. Inclusiv vineri, mi s-au părut o trupă foarte sigură pe muzica lor. Lumea ascultă muzică pentru că vrea să păstreze un moment anume. Să se bucure că aparţin unui grup care are acces la ceva cu adevărat special. Exact asta au primit vineri la MŢR.

Mai cred că Sarmalele au un chitarist fantastic (poate sunt eu nebun, dar la un moment dat, mi s-a părut că aud un Soul Sacrifice) cu un foarte sănătos simţ al umorului, dar asta ştiam deja, din concertele mai vechi. Ce nu ştiam este că mai nou au şi un tobar care ar putea să dărâme sala, fără să îşi dea seama şi un basist pentru care a trebuit să aşteptăm aproximativ douăzeci de ani, cam cât are el acum.

O bilă neagră pentru lumini şi pentru clapele care meritau să se audă.

Din păcate, o trupă care are şapte albume şi 15 ani îşi caută sponsor pentru următorul album. Ceea ce te face să te întrebi, cine mai scoate albume la casele de discuri din România? Cine trebuie să fii, ca să obţii un contract decent la noi în ţară. Rolling Stones? Pentru că la cât sunt de bătuţi în cap producătorii români, ar fi în stare să refuze şi un album Paul Weller, pe motiv că nu intră în target şi nu se vinde.

Poate că răspunsul nu este la sponsori, ci în altă parte.

Ceauşescu şi New York Times

 

“If Valentin had obtained from the courts big castles, or land, it might have provoked a reaction and reduced public sympathy for him. But paintings and prints, works of art? They don’t mean that much for most Romanians.” – Alin Ciupala

încă un articol despre România şi Ceauşescu, de data aceasta, în New York Times. Mai precis, despre colecţia de artă revendicată de Valentin Ceauşescu. O lectură interesantă …

Ceausescu, a onetime apprentice shoemaker from a peasant village

zici că e rupt dintr-un basm, nu alta …

2X2

una din moderatoarele de la Realitatea era astăzi marcată de căderea capetelor de poliţişti. Dacă n-a spus de o mie de ori, au fost decapitaţi, i-au decapitat, urmează decapitări, cred că sultanu’ sughiţa.

emisiunea lui Mădălin, Acces direct, este trecută la capitolul emisiuni de ştiri, iar audienţa este de 12+, poate că pe asta n-o ştiaţi.

apropo de nepoata lui Boc, şi restul nepoţilor de mătuşi şi unchi. Mihnea Măruţă amintea mai de mult de o politică la Universitatea de la Iaşi, în care era scris în regulamentul interior că se interzice angajarea rudelor în cadrul instituţiei. Rudă de gradul cinci, colaterală, zise Boc. Colaterală. Parcă sunt victimele din Irak.

Sulfina Barbu spunea că una din priorităţile guvernului, anul acesta, trebuie să fie justiţia. Iarăşi? Nu mai bine cumpărau una nouă, parcă după atâtea reforme nici nu mai ai încredere în ce ai pus acolo.

şi una mai caldă, nu pot decât să îi ţin pumnii domnului Preda, dar măcar el nu va putea spune că nu a ştiut în ce se bagă.

Lumea copiilor

 

She told the House of Lords that children's experiences on social networking sites "are devoid of cohesive narrative and long-term significance. As a consequence, the mid-21st century mind might almost be infantilised, characterised by short attention spans, sensationalism, inability to empathise and a shaky sense of identity".

din The Guardian

poate că Idiocracy nu este chiar atât de departe, pe cât credeam

No Line On The Horizon

înainte de toate, aruncaţi un ochi aici

U2 No Line On The Horizon Track-By-Track Album Review – The Quietus

No Line On The Horizon – Bob Lefsetz

pentru că recunosc, sunt subiectiv. Şi nătâng. Credeam că o piesă slabă face un album. Nu e chiar aşa. Chiar dacă tot mai cred că e o piesă slabă.

Mi-am adus aminte de ce ascult U2, pentru că după ultimele albume, nu mai eram atât de sigur. Piesa preferată până acum? Moment Of Surrender. Achtung Baby(Acrobat), se întâlneşte cu Zooropa(Stay). Şi iese ceva foarte frumos.

Plus, Unknown Caller, pentru că îmi aduce aminte de piesa lor de pe Gangs of New York.

Curious

… about the traffic I have been receiving from Facebook in the last days. I was not able to find the referrer. Maybe someone who is landing here from Facebook can be kind enough to enlighten me. Thank you.

Turneu de adio NIN

Trent Reznor s-a hotărât să ia vacanţă o perioadă şi plănuieste un turneu de încheiere pentru nişte ultimi ani absolut senzaţionali. Dar nu oricum. După cum spune şi el pe siteul oficial, turneul va fi împreuna cu Jane’s Addiction, o trupă pe nedrept uitată (iar cine îşi mai aduce aminte, o face doar pentru că Dave Navarro se încurcase cu Carmen Electra),

The shows were epic. So epic, they propelled NIN to the "next level" (whatever that means), but caused Jane's to implode. The band broke up at the end of that tour.

careia NIN şi Trent îi datorează foarte mult din începuturile ca trupă, în anii nouăzeci.

Pentru cine nu mai ţine minte, Jane’s este trupa aia care fura de prin magazine.

Jane’s Addiction împreună cu Body Count la Lollapalooza, în 1991. Ice T, those were the days. Enjoy!

Nu ar fi cine ştie ce mare ştire, nu prea cred că suntem mulţi cei care vom da năvală la concertele din State, dar postul lui Trent merită citit în întregime.

 

Towards the beginning of my career in Nine Inch Nails, our biggest break came in the form of an invitation to perform a series of shows with Jane's Addiction. These performances essentially created and defined the term "alternative" rock in the US, created an ongoing festival franchise that is still thriving (Lollapalooza), set the stage for Nirvana to shift popular taste a few months later, and were really fucking FUN to play and attend - truly the best times I've had. The shows were epic. So epic, they propelled NIN to the "next level" (whatever that means), but caused Jane's to implode. The band broke up at the end of that tour.
Fast forward to the present. Corporate rock STILL sucks. A friend tells me they saw the original Jane's lineup play a tiny show in LA that was unbelievable. I break out my Jane's records and am amazed by how vital they sound. These guys were the real deal and in this current climate mostly dominated by poseurs and pussies it was refreshing to hear something that sounded dangerous, volatile, beautiful and SINCERE.
Emails were sent, phone calls were made, dinner was arranged, ideas were discussed and the next thing I know we're in the studio experimenting. We laugh, we get to know each other, we cry, we yell, we almost quit, we record LOTS of guitar solos, we discuss, we actually begin to all communicate, we yell some more, we become FRIENDS, we laugh again and we do some great things. I get to see first hand why they broke up all those years ago but I also get the chance to see four distinct personalities that become an INCREDIBLE band when they're in the same room.
In NIN world, 2009 marks the 20th anniversary of our first releases. I've been thinking for some time now it's time to make NIN disappear for a while. Last year's "Lights in the Sky" tour was something I'm quite proud of and seems like the culmination of what I could pull off in terms of an elaborate production. It was also quite difficult to pull off technically and physically night after night and left us all a bit dazed. After some thought, we decided to book a last run of shows across the globe this year. The approach to these shows is quite different from last year - much more raw, spontaneous and less scripted. Fun for us and a different way for you to see us and wave goodbye. I reached out to Jane's to see if they'd want to join us across the US and we all felt it could be a great thing. Will it work? Will it resonate in the marketplace? Who knows. Are there big record label marketing dollars to convince you to attend? Nope.
Does it feel right to us and does it seem like it will be fun for us and you? Yes it does.
Look for tour dates soon and I hope to see you out there.
Trent

La vremuri de criză, aceleaşi reclame

L’Oreal a anunţat că nu va mai avea reclame la ceremonia premiilor Oscar de anul acesta. Alături de GM, care dacă nu a anunţat încă cum va face restructurare, măcar şi-a recăpătat o brumă de bun simţ şi nu a mai sponsorizat nici Super Bowl-ul de anul acesta.

MasterCard va rula aceleaşi reclame.

din New York Post

Putem să trecem treburile acestea la capitolul, de-ale crizei, dar cu consecinţe la fel de neplăcute pentru consumatori, adică, aceleaşi reclame, de parcă nu ne săturasem de ele.

Pentru posteritate, o reclamă excelentă la o bere de seamă.

De ce bem

 

 

de aici.

via Boing Boing.

Fotojurnalism

 

încă un set fantastic de poze pe Big Picture (aproape 100k pe RSS), de data aceasta despre Pakistan.

Cum să folosim corect telefonul

Zilele trecute, mă întorceam acasă cu autobuzul, după o excursie prelungită, cu mijloacele de transport în comun prin Bucureşti. Nu ştiu dacă aţi observat, dar astfel de călătorii au din ce în ce mai mult aspectul unor experienţe SF, în care ai impresia că timpul se dilată sau se contractă, în funcţie de zona în care te aflii sau de mijlocul de transport pe care îl foloseşti. Dacă nu ai multă practică, transportul în comun în oraşele mari, în special în minunata noastră capitală, se poate transforma de cele mai multe ori într-o experienţă dezumanizantă. (a se vedea pasajul Unirii)

Dar nu despre asta este vorba în rândurile de mai jos. Mă rog, nu numai despre asta. După cum spuneam, eram pe drumul spre casă, în autobuz. La un moment dat, un tip începe să vorbească la telefon. Fiind destul de aproape de el, am auzit cum se întorsese recent din Macedonia, cum Skopje este un fel de Bucureşti de acum cinci ani, mai prăfuit şi mai şters, şi cam atât. Între timp, m-am întors la ale mele, fără să îi mai dau atenţie. Asta se întâmpla pe la Eroilor. La un moment dat, pe la Academiei aud o voce de femeie, pe un ton sentenţios, spunând: Telefonul este pentru urgenţe! Nu ca să vorbeşti în continuu la el. Îi deranjezi pe cei din jur.

Adevărul e că mi-a luat ceva timp să imi dau seama despre ce era vorba, ţinând cont de cât de năucitoare era fraza în sine. Nici tipul cu pricina nu o ducea mai bine, prima dată ignorând avertismentul, probabil gândindu-se că nu era pentru el. Dar doamna de bine a continuat argumentându-şi din ce în ce mai tăios sentinţa. Victima, pentru că între timp tipul se transformase în victimă (avea şi toate premisele, ochelari, slab, cu coadă), tot încerca să se disculpe, să înţeleagă raţionamentul atacatorului, când, la un moment dat şi-a dat seama că nu are cu cine discuta şi a lăsat-o moartă.

Nu ştiu dacă are vreo importanţă pentru povestea în sine să menţionez că tipul nu zbiera la telefon, şi dacă eu am putut să îl ignor, la fel de bine cred că îl ignora mai mult de jumătate de autobuz. Dar nu ea. Paznicul vigilent ce nu doarme, pensionarul care amorţeşte pe scăunel cu ochii pe vizor era la post.

Cu puţină imaginaţie, chiar poţi să o înţelegi. Sunt unii oameni mai sensibili, ok. Se pot simţi deranjaţi de anumite discuţii, voci, etc. Poţi să îi înţelegi şi când îşi manifestă deschis nemulţumirea. Problema stă în altă parte.

Mi-aş fi dorit să îi explic doamnei că în momentul în care se suie în autobuz face de fapt un compromis. Că este practic imposbil să îţi plimbi comfortul din spaţiul privat prin piaţă. Că trebuie să renunţi la ceva, la fel cum şi ceilalţi renunţă la ceva drag lor. Probabil că în afară de mine, mai erau vreo zece oameni în autobuzul ăla, cărora le-ar fi prins bine o baie fierbinte. Din varii motive, unele mai mult, iar altele mai puţin mirositoare. Dar asta nu înseamnă că dacă le spun că trebuie să se spele înainte de a ieşi din casă, o vor şi face, nu?

Aş fi vrut să îi explic tipului că el nu poate să înţeleagă despre ce vorbeşte doamna, pentru că el face referire la o valoare absolută, pe când doamna invoca o referinţă relativă. Este vorba de cât de tare se vorbeşte la telefon. Asta este relativ. Există mai multe paliere de amplitudine. Mai tare, mai încet. Ce e tare pentru mine, nu e şi pentru tine. Etc. Pe când cretinismul este absolut. Nu există mai cretin, sau mai puţin cretin. După cum nu există conceput de mai puţin mitocan. (Puţin trebuie luat în sensul de nivel de intensitate şi nu comparativ).

Dar am tăcut din gură. Şi la fel a făcut şi restul autobuzului.

Mi se pare grotesc că nu s-a găsit absolut nimeni care să o pună la punct. Până la urmă, era un personaj violent isteric. Un om care comisese o agresiune, fie ea şi verbală asupra altui om. În mod normal, astfel de atitudini sunt amendate. Dar nu şi în România. În schimb, toată lumea se comporta de parcă le-ar fi fost frică să nu devină ei următoarele victime. Tipa pusese la punct în acel moment vreo treizeci patruzeci de oameni, câţi s-or fi aflat în autobuz. Hotărâse ce este permis şi ce nu este permis. Nu cred că trebuie sa precizez că nu a mai vorbit nimeni la telefon până la Favorit. Unde am coborât ruşinat de propriul meu comportament, de faptul că nici măcar nu i-am spus tipului că sunt de acord cu el. Că nu cred că a vorbit tare, că poate să vorbească cât vrea, că un tembel nu are dreptul să hotărască în numele celorlalţi. Că nu e singurul care crede că el e normal, iar tipa e dusă. Din păcate, nu a fost să fie.

Vă las pe voi să vă gândiţi dacă am greşit că am tăcut cu toţii din gură sau dacă am făcut bine.

Barry Schwartz despre criza curentă şi virtuţile oamenilor

 

despre Barry Schwartz:

Barry Schwartz studies the link between economics and psychology, offering startling insights into modern life.

de aici

pentru cei ce nu ştiu, prezentările de la TED pot fi descărcate, în cazul în care nu aveţi chef timp să vă uitaţi acum.

şi acum începeţi să vă imaginaţi cum ar fi dacă am regăsi lucrurile despre care vorbeşte Barry şi în România. Pentru mine a fost cu atat mai puternică prezentarea, cu cât cele două cărţi pe care le citesc momentan, Common Sense, A Contemporary Defense de Noah Lemos şi Ethics: Contemporary Readings editată de Harry J.Gensler, Earl W.Spurgin, şi James C.Swindal, au multe puncte comune cu discursul lui Barry Schwartz. În plus, zilele astea am fost martorul unui episod ce m-a pus serios pe gânduri în ceea ce priveşte funcţionalitatea aparatului critic la români.

Rock Band

Meanwhile, this kid was watching me fumble with the game. I became self-conscious and took the controller off. I handed it to him, and he proceeded to jam on the song—and was really good! He had no idea that I was the musician he was emulating on the game, and I didn't tell him.

Krist Novoselic despre Rock Band

acum, credeţi ce vreţi dar dacă ar fi să cânt la chitara, aş prefera ză real deal, şi nu o clonă.

 

România în NYT

“In Romania, it is the mother who cares for the children,” Ms. Ionescu said. “So when the mother leaves, the child’s world fallsapart.”

de aici.

Lecturi de vacanţă

 

I used to have no time for the idea that economists never agree, so economics must be a bogus science and a waste of time. Of course economists disagree, I would say. Economics is difficult, and by its nature cannot be as clear-cut as the physical sciences. But it strives to meet the most rigorous standards of evidence-gathering and scientific method. As long as it remains aware of its own limits, one should not mock the discipline for aiming high.

Clive Crook acuză economiştii că au lăsat politicul să treacă pe primul plan în ceea ce priveşte the bailout plan, Paul Krugman şi Robert Barro îi răspund.

Eu am o dedicaţie pentru bancherii din toată lumea

Tarantino

şi acum începeţi să număraţi câte zile au mai ramas …

Crazy, Deluxe and Personal Offer

chiar vroiam să scriu de Cory Doctorow, de la Boing Boing, în legătură cu Michael Masnick şi TechDirt. Cory este un alt autor care a scris extensiv pe marginea drepturilor de autor, a viitorului muzicii, la fel ca şi Michael.

astăzi am descoperit pe Boing Boing oferta de mai jos

John Wesley Harding will come and perform at your house, for you and your friends, on a mutually agreeable date. NO JOKE! If it's near, he'll even pay the transport; though if it's far, you'll have to pay. The price of this epic package, including your own personal John Wesley Harding concert, is $5,000, and at that price, we're waiving the postage and packing. This is the only offer of its kind, and quite possibly the only offer of its kind ever

de aici.

la fel spunea lumea şi despre oferta specială a lui Trent. Şi a strâns aproape un milion de dolari în trei săptămâni.

NiN – Ghosts (studiu de caz)

 

poate nu mulţi ştiu că în topul albumelor vândute (sub formă de MP3) pe Amazon pe anul 2008, albumul NiN a ieşit pe locul întâi.

Nu ştii niciodată dacă sunt îndeajuns

More funny videos like the "2009 Bud Bowl Secret Ad" at Heavy.com

Osbournes Reloaded

 

cu ce am greşit???!!!

aha!

n-am fost atent, este vorba de FOX,

atunci se explică.

via A.V. Club

Ai citit afişul?

Nu vi se pare ca în ultimul timp suntem cam luaţi drept fraieri de către cei care mai catadicsesc să scoată o piesă sau şi mai rău, un album nou? Vreau să zic, toată muzica pe care am ascultat-o până acum ar fi trebuit să fie o garanţie a la The Who – We Won’t Be Fooled Again. Creşti cu o trupă, cu un gen, treci la altul, descoperi preferinţele muzicale ale bassistului trupei, nu râdeţi, aşa am ajuns eu să ascult Tool, este formaţia preferată, bine, mai degrabă era, într-un articol micuţ din România Liberă, prin anii nouăzeci, a lui Jason Newsted de la Metallica.

Până acum credeam că o dată ce ai trecut prin Pink Floyd nu mai poţi fi păcălit. Dar m-am înşelat. Nu ştiu ce mai ascultaţi voi, dar eu am cam luat-o pe Gasoline Alley, ca să citez din Rod Stewart, un gropar ratat, care ar fi numai bun de îngropat câteva dintre catastrofele ce populează topurile muzicale.

Înainte chiar conta felul în care compuneai o piesă. Trebuia să fie ceva de care să îţi aduci aminte, la care să relaţionezi, o experienţă familiară ţie, sau cel puţin ceva ce puteai să înţelegi, fie că erai doctorand, fie că aveai doar patru clase. Nu conta. Creşteai prin intermediul trupei preferate. Învăţai lucruri noi. Te cultivai. La sfârşitul zilei erai mai bun. Bine, excepţie face Judas. Cred că Ciprian este şi acum dezamăgit de versuri.

Luaţi de pildă exemplul Yes. Jon Anderson. Pentru numele lui Dumnezeu, vorbim despre un om care a renunţat la şcoală la şaisprezece ani, a fost părăsit de trupa cu care era în turneu în Germania, pentru că vroia să repete la nesfârşit. Spăla duşumelele când l-a cunoscut pe Squire. Astăzi nici dacă îi ţii legaţi în şcoală treizeci de ani nu îţi iese. Dacă e să iei orice filfizon ce se zbate în ziua de azi prin topurile iTunes, habar nu are de ce a vrut să spună poetul în Close to the Edge. Pe bune.

Astăzi avem cântăreţi şi ascultători cu şcoli, de marketing, de comunicare, de PR, de business, care eşuează lamentabil. În mod normal mă abţin să mă iau de ascultători, dar nu pot să nu observ că publicul este la fel de analfabet precum trupele pe care le divinizează. Cât de praf să fii să crezi că versul din The Killers este are we human, or are we dancer(s)I?, în loc de are we human or are we denser? Bine, întrebarea iniţială ar trebui să fie, câtă minte îţi trebuie să compui un astfel de vers. Am citit zilele ăstea un articol al lui Dojo, despre cum scotea versurile când era mică ascultând la nesfârşit, metodic, fiecare piesă. Am mai spus-o, ştiu pe cineva care a reuşit să transcrie versurile de la Sepultura astfel. Prin urmare, să nu îmi spuneţi că nu se poate. Astăzi, să te chinui, precum poetesa din prezentarea lui Elisabeth Gilbert, de la TED, de anul acesta (v-o recomand cu căldură, dacă v-a plăcut Sir Ken Robinson, tot despre creativitate este vorba), despre ce era vorba, a, da, să te chinui să prinzi ideile ce ar putea răzbate din piesele din topuri, cu hârtia de muşte, şi tot nu ai avea ce aduna. KANYE WEST???!!! Am ajuns să ne lăudăm cu scălâmbâieli care l-ar fi ruşinat pe Dali. Zappa ar fi renunţat la muzică. Dacă mă gândesc mai bine, cei cu Zeitgeistul aveau dreptate, deja trăim Apocalipsa.

Parcă şi videoclipurile erau mai cu cap alcătuite. Acum arată precum o şedinţă nereuşită de brainstorming a departamentului de marketing într-o zi mahmură de luni. Exemplul cel mai concludent, U2. Aţi văzut videoclipul?!!! Bine, uitându-mă la topul de vânzări de pe iTunes, mai bine aş întreba dacă aţi ascultat piesa, în primă instanţă. Arată ca o struţo-cămilă. Vrea să fie şi Misterious Way şi Zooropa, şi doamne ştie ce. La sfârşit nu rămâi cu gustul amar că ai mai pierdut trei minute.

Apropo de minute. Erau preţioase. Contau. Acum se spune, cât are piesa, trei minute? Treacă de la mine, ce am mai bun de făcut decât să o ascult pe Rhianna.

Exact asta am ajuns să facem, să ascultăm muzică în lipsă de altceva.

Acelaşi sentiment cred că îl au şi artiştii. Nu?

Nu despre asta era vorba iniţial. Şi când te gândeşti de unde am plecat …

Pentru prieteni

 

se recunosc ei …

Liviu, tu aveai albumul ăsta pe vinil?

Martor tăcut

 

A burnt out camera is seen on the ground, following bushfires that swept through the region on February 9, 2009 in Christmas Hills, Australia. (Lucas Dawson/Getty Images)

Un set de fotografii având ca subiect incendiile din Australia

de pe Big Picture

Fantome

În seara asta, la ştirile proteve, o mămică îngrijorată îşi exprima speranţa că educatorii ce vor avea grijă de odraslele lor din toamnă să aibă ceva experienţă. Adică, în cuvintele ei, să dăm o şansă şi tinerilor, dar nici chiar aşa, fără experienţă. Dar cum? Înainte de a da ochii pentru prima dată cu elevii, educatorii trebuie să exerseze pe fantome. Şi să câştige puncte.

Ştirea de mai sus nu spune foarte multe despre părinţi în general, dar spune destul despre cât de relevante sunt părerile adunate de televiziuni pe stradă. Zero.

Şi atunci de ce o mai facem?

Playlistul de weekend

Bushisms

"It's clearly a budget. It's got a lot of numbers in it."
Reuters, 5 May, 2000

"I think war is a dangerous place." Washington DC, 7 May, 2003

"They misunderestimated me."
Bentonville, Arkansas, 6 November, 2000

"Those who enter the country illegally violate the law."
Tucson, Arizona, 28 November, 2005

acestea sunt preferatele mele

acum sunt curios care sunt preferatele voastre, puteţi să vă alegeţi de aici

Michael Phelps şi Pink Floyd

 

5) That Kellogg's is a big fat hypocrite, just like our parents when they found our stash under our mattress and took it and then later they sat in the living room and listened the Dark Side Of The Moon over and over and danced and laughed and I swear we smelled something.

de aici, apropo de asta.

mike propune să facă reclamă la coffee shopuri şi să apară pe broşuri. Primul om care a fumat sub apă!

Şi să joace în filmul How high a white man can swim?!

On the run

 

Associated Press caută bani pentru o fotografie asupra căreia nici măcar nu ştie dacă are drepturi de autor.

Coroanele copacilor dansează când elevii pun LSD  profesorului în cafea.

Noi nu suntem în stare să o apreciem mai mult decât „balta din fundul curţii” sau „locul ăla din tabără” unde ne duceam când eram mici. Deci noi nu ştim ce avem în ogradă!

dintr-un interviu cu Liviu Mihaiu în Adevărul

Concert Timpuri Noi la Muzeul Ţăranului Român

Master of the Telecaster

 

Albert Collins – Cold Cuts

 

the bassline …

Două despre magazinele online

 

Premiul răţuşca cea urâtă se duce la Emag. Motivele juriului:

• vreau să comand o sursă, pe prima nu o aveau (pe site spunea că da), îmi spune la telefon. Îi răspund că nu pot momentan să caut pe site alta, dar am să revin cu un alt model. Nu mai bine reveniţi cu o altă comandă? Încăpăţânat fiind, nu mă învăţ de prima dată. Da, revin cu o altă comandă. Stau două zile ca mutulică, le trimit un mail, încerc să sun. Primesc mail azi dimineaţă, am încercat să vă contactăm, zice el. Stingher îmi caut telefoanele, verific inboxul, junk-ul, coşul de gunoi, nimic. Curios, sper că nu au apelat la o ghicitoare. Dar o am pe asta! Nu o vreau, ce mai aveţi pe stoc? Silence. Fail.

 

Banii se duc la PC Fun. Am sursa. Am rezolvat.

Fotoreportaj

 

Revenind la casele din Dorze - sunt foarte inalte si unele au chiar si 100 de ani. Problema e ca termitele rod bambusul de la baza, motiv pentru care casa se micsoreaza de-a lungul anilor.

La fiecare 20 de ani, caselor li se schimba acoperisul din frunze.. tot cu frunze.

de aici

de mult vroiam să vă amintesc de seria asta de posturi despre călătoria lui Tudor Vintiloiu şi a Teei Teodorescu, sper că aşa se scrie.

Nu vă pun poze, să faceţi bine şi să intraţi pe site.

Despre bloguri

 

That's the Achilles Heel of bloggers. Their kinda like opinions. Every idiot seems to have one---
--no matter how absurd.

pornind de la o observatie şi ajungând la acest raport despre Madoff şi schema sa. Nici eu nu cred că s-ar fi răspândit vestea, pornind de la un blog. Pentru că ar fi avut nevoie de o autoritate virtuală ce se construieşte foarte greu, sau poate că pe Wall Street se citesc doar perezhilton şi valleywagg.

Buy Romanian

 

As I wrote in an earlier post today, the Buy American provisions in the just-passed House and currently-worded Senate spending bills will encourage similar measures abroad, threatening yet more tit-for-tat protectionism, as respect for international trade rules disintegrates.

Citeam textul de mai sus, publicat pe Cato@Liberty şi mi-am dat seama că nu m-am gândit niciodată la o campanie de genul Fabricat în România ca fiind protecţionism şi că ar putea avea exact efectele inverse.

Oare aşa să fie?

Canti ai legătura …

Doctorul morţii

Friends and acquaintances here in Egypt also remember him as an avid amateur photographer who almost always wore a camera around his neck, but never allowed himself to be photographed. And with good reason: Uncle Tarek was born Aribert Ferdinand Heim, a member of Hitler’s elite Waffen-SS and a medical doctor at the Buchenwald, Sachsenhausen and Mauthausen concentration camps.

… rămas mult timp pe lista centrului Wiesenthal drept cel mai căutat nazist încă în viaţă şi mort în 1992 la Cairo. Printre realizările lui de la Buchenwald, se numără extragerea de organe de la pacienţi perfect sănătoşi, după care aceştia erau lăsaţi să moară, operaţii fără anestezie …

întreaga poveste în NYT, care împreuna cu televiziunea germană au recuperat câteva dintre obiectele personale ale lui Heim de la familia care avea în proprietate hotelul unde acesta a stat din ‘60 până în 1992.

Stau şi mă întreb câţi îşi vor mai aduce aminte de lucrurile acestea după ce toţi vor fi murit. Oare o să rămână în memoria colectivă precum Războiul de treizeci de ani?

Chestia asta îmi aduce aminte de Die Welle, dar despre asta altădată.

Slumdog programmer, the IBM version

The climate is warm, there's no shortage of exotic food, and the cost of living is rock bottom. That's IBM (NYSE: IBM)'s pitch to the laid-off American workers it's offering to place in India. The catch: Wages in the country are pennies-on-the-dollar compared to U.S. salaries.

să înţeleg că nu e îndeajuns că te-au concediat, acum mai vor să te trimită şi în India. Unde joburile în industria IT atârnă de cozile elefanţilor. Răspunsul celor de la IBM

"It's more of a vehicle for people who want to expand their life experience by working somewhere else," said the spokesman. "A lot of people want to work in India."

dar programul (PROJECT MATCH) se adresează celor care au fost concediaţi. Fail!

de aici.

O mică lecţie de istorie

Pentru cei mai mici dintre noi, care încă se mai întreabă de ce Iron Maiden este una dintre cele mai tari formaţii din istoria rockului,

iată unul dintre motive

Se numeşte Wishbone Ash

acum

şi atunci

WTF?

Christian Bale într-o reconstituire a unui colaj din Snatch

clipul audio

via CNET

you are f#!”! welcome

Is this going to be forever?

acum câteva zile, Mihai a m-a linkuit pentru că mi-am dat seama cine este cel mai penibil găzdoi de emisiune la teve. Drept urmare, am înregistrat o creştere spectaculoasă a traficului. Şi pentru că nu prea aveam ce oferi cititorilor celor trei Bădici, le ofer următorul filmuleţ, descoperit graţie BB.

Căsuţa roz

 

Salut! Numele meu este Susette Kelo iar Guvernul Statelor Unite mi-a furat casa …

Îşi mai aduce aminte cineva de videclipul lui Dido, cel cu demolarea?

ei bine,

s-a întâmplat în realitate, în 2005, graţie Curţii Supreme din Statele Unite, pentru construirea unui centru de cercetare al companiei de medicamente Pfizer. Justificarea Curţii a fost că demolarea ducea la crearea de noi locuri de muncă şi taxe către administraţia locală.

Surse de inspiraţie

 

Originalul

Blu

copia mai puţin decât onorabilă

Rainey Kelly Campbell Roalfe

mai multe detalii pe blogul lui Chris Reed

care apare pe prima pagină de căutări în Google pentru agenţie, aviz amatorilor.

Black is beautiful

Spotul de la Delaco

 

s-a făcut dreptate.

Nae Caranfil acuză de plagiat spotul "Delaco" - VEZI VIDEO

apropo de asta

Din nou despre reclame

Şi atunci i-am condamnat pe toţi la Libertatea

Tocmai am terminat de văzut un film care m-a pus pe gânduri. Vi-l recomand cu căldură şi nu pentru Alandala, cum îi spune Ciprian, sau pentru alte performanţe actoriceşti. Ci pentru o frază,

there’s no difference between principles and the person

Chiar dacă unii nu îl consideră neapărat un film bun, şi înclin să le dau dreptate, există o poveste adevărată în spatele acestui film. Chiar două. Nu am obiceiul de a mă pune în pantofii altuia şi a încerca să dau sfaturi. Dar …

Mai întâi, câteva precizări. Nu am lucrat niciodată într-o redacţie de ziar, nu am făcut jurnalism, nu sunt un reporter, nici măcar nu am intrat în sediul unui ziar. Mint, am fost de două ori la Casa Scânteii, o dată cu un prieten, a doua oară pentru a mă angaja la Editura Humanitas. Dar n-a fost să fie. Atât.

Ziare citesc de mic, câteodată îmi place să cred că mi-am stricat vederea de la prea mult citit. Aveam în casă România liberă, Cuvântul, Tineretul liber, România literară, 22, Dilema, Express, Baricada, Evenimentul Zilei, Zig Zag, Dreptatea, Telegraf, Cuget liber, cred că mai sunt unele pe care le-am uitat.

Prin urmare, ce voi spune mai jos este spus din prisma unui cititor. Ex-cititor.

Dacă aş lucra la un ziar în momentul de faţă, m-aş întreba dacă chiar pot să existe în realitate oameni precum personajul Rachel Armstrong. Vreau să spun, practic, în viaţa de zi cu zi, nu numai în filme sau în teorie. Pentru că dacă răspunsul este da, atunci aş depune toate eforturile posibile, m-aş da peste cap, să îi găsesc pe aceşti oameni şi să îi păstrez.

De ani de zile, citesc despre falimentul presei tradiţionale (dacă vă pasionează subiectul, Buzz Media, a lui Jeff Jarvis este un bun punct de plecare), de faptul că ziarele devin din ce în ce mai irelevante pentru cititori, că se schimbă modelul, economic, că are loc o revoluţie. În pur stil rusesc, se întreabă ce e de făcut. Că de fapt, nu s-a hotărât încă dacă este o revoluţ ie sau o involuţie.

Pentru mine răspunsul este foarte simplu. Oamenii din ziare i-au făcut pe oamenii de pe stradă să îi părăsească. Pur şi simplu. Nu cred că există vreo urmă de îndoială. Şi dacă există cineva printr-o redacţie, care să mai aibă dubii, îi recomand un control la cap.*

Oameni precum Mădălin Ionescu, Cătălin Măruţă, Dan Diaconescu, Luis Lazarus, Victor Ciutacu, Roncea, Mircea Badea şi lista poate să continue, nu sunt decât nişte produse comerciale. Nişte PET-uri umplute cu Magde Ciumac, tonomate, Băseşti, Felicşi, crime, violuri, ţigani, romi, manele, copii de aur, copii de fier şi alte vitamine. Sunt rezultatul unui proces care a durat ani de zile. Ei nu sunt responsabili pentru ceea ce fac acum. Bine, Diaconescu este mai bătrân în branşă, a început de mic, ar putea fi condamnat la vreo două sute de ani de scris cărţi poştale în portuleţul Tomis. Oamenii ăştia nici nu ar fi putut să facă altceva, decât să se scălâmbâie precum nişte saltimbanci siniştrii în faţa camerelor sau în scris.

Poate sunt unii care sunt nostalgici după vremurile apuse, vremurile în care inventau poveşti despre pui vii şi alte lighioane, la o bere, pe Magheru. Sper din tot sufletul, pentru personaje precum M. Stoian că se simt împlinite pentru ce au făcut atunci, nu pentru ceea ce fac acum, într-unul dintre cele mai jalnice show-uri de divertisment (în mod ironic, mă amuză şi pe mine cum le numesc ei de divertisment, poate pentru divertismentul lor, că al meu în mod sigur nu). Ok, nu e cea mai jalnică, e una care o depăşeşte în ridicol.

Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu, Cristian Tudor Popescu, şi alţii, se ştiu ei.

A lor este vina.

Să nu îndrăznească să dea vina pe public cum am văzut că sunt unii care au tupeul lui Dan Diaconescu să o facă. Să aibă decenţa să îşi asume responsabilitatea pentru ceea ce au făcut. Să nu se mai comporte ca nişte copii care au făcut o boroboaţă şi vor să o ascundă, de frică că nu mai pupă gem cu unt seara la cină.

Cu ce eram noi vinovaţi atunci? Habar nu aveam de ce înseamnă presă. După cincizeci de ani de rebuturi, ce puteam să ne dorim? Eram tineri, eram inocenţi. Puteai să ne serveşti orice, dacă asta este vina noastră atunci suntem şi noi vinovaţi. Dar nu am făcut lucrul acesta conştient. Nu aveam experienţă (spre diferenţă de ei, Cornel Nistorescu avea cărţi premiate de Uniunea Scriitorilor, etc.). Nu ştiam ce vrem. Au intrat precum lupii la stâna de oi.

Practic, anii nouăzeci au fost o perioadă în care ziare precum România Mare, Europa, Azi, Evenimentul Zilei la început, şi-au violat în mod constant cititorii. Cam ceea ce fac acum cu succes Libertatea, Can Can şi restul presei tabloide la cap. Serios. Gândiţi-vă, ştiu că pare un pic (ok, un pic mai mult tras de păr) dar aşa este. Iar acum toate părţile implicate se comportă exact ca în urma unui viol. Şi violatorul, şi victima sunt într-o stare de completă negare. Mihai, că e psiholog, ar putea să ne dea mai multe detalii. Ei sunt satisfăcuţi şi nici nu vor să audă de culpabilităţi, noi refuzăm să acceptăm că s-a întâmplat, în cazul cititorilor de Libertatea, că încă li se mai întâmplă. Nu mai este mult şi vom fraterniza cu violatorul, într-un sidrom Stockholm, colectiv şi suprarealist.

Poate nu am dreptate, poate că nu s-a întâmplat aşa. Ce ştiu însă, este că mai devreme sau mai târziu, vor rămâne singuri şi cu biletele nevândute. Nu va mai veni nimeni să vadă bâlciul. Şi va fi pentru totdeauna. Nici nu vor apuca să îşi dea seama din datele demografice când se vor lovi cu capul de zid.

Este doar o problemă de timp şi de statistică.

 

 

*Este valabil şi pentru televiziuni, as well.

Încurcate sunt căile twitterului

Hi, neagrigore (neagrigore).

dumneZEU (dumneZEU) is now following your updates on Twitter.

Check out dumneZEU's profile here:
  http://twitter.com/dumneZEU

You may follow dumneZEU as well by clicking on the "follow" button.
Best,
Twitter

Monday blues