Răzvan Exarhu are ceva cu frazele pompieristice din siviuri. Şi pe bună dreptate, noroc că sunt scrise electronic, pentru că altfel aş fi deplâns genocidul copacilor, dar despre copaci mai târziu. Aş fi perfect de acord cu ceea ce spune el acolo, dacă nu ar fi tiny mini mică problemă. Nu angajaţii au început cu inepţiile ăstea. Ci angajatorii. Pentru că, întru satisfacerea orgoliului de cel mai cu moţ din curtea şcolii, ei nu concep să angajeze decât olimpici. La orice. Iar angajaţii se vor pune întotdeauna preş în faţa lor. Din păcate. Pentru că trăim în România, unde nu ne permitem să facem mofturi, şi unde am dezvoltat un fel de meta-limbaj, la muncă pupăm în fund pe toată lumea, de la femeia de servici şi până la ultimul şef, că nu se ştie, şi ne dăm cu părerea în tot felul de valori ale culturii organizaţionale, iar acasă ne băgăm şi ne scoatem la un pahar de babanu’. Pentru că aşa sunt majoritatea angajaţilor. Cine crede în tot felul de prostii cu ţeluri, valori, idealuri, şi alte inepţii organizaţionale se îmbată cu apă rece. Lumea vine zi de zi la muncă pentru că are rate de plătit, la maşina, la apartament, la frigider, chiar LCD-ul a devenit un motiv îndeajuns de viabil pentru un credit mic acolo. Dar cu toţii visează cum se vor retrage la un moment dat undeva, la ţară şi vor sta acolo fără să mai mişte un deget.
Pentru că în mod curios, după atâtea team-buildinguri şi traininguri, visul angajatului a rămas statul cu burta la soare. Iar visul şomerului este să devină un visător la plaje cu palmieri şi case la munte, cu căţel şi purcel, şi să vezi ce bine o să ne fie. Asta o spune cineva care acum patru ani şi-ar fi trecut în sivi şi menţiunea pe care a luat-o la Valenţele Pasiunii în clasa a patra, doar doar va fi angajat. Pentru că ai o chirie de plătit. Din fericire, nu mai gândesc aşa, se zice că m-am maturizat, probabil că trebuie plătit un preţ pentru pontul ăsta.
Văd că nu multă lumea are curajul să o recunoască. Sigur sunt o mână de oameni, talentaţi, fiecare în domeniul lui, care lucrează în firme de top. Dar nu toate firmele sunt de top, de fapt, am o veste tristă pentru visătorii patroni de companii, majoritatea firmelor nu sunt de top. Cum nu sunt nici angajaţii lor. Sigur, poţi să spui că ţi-ai angajat un rolls-royce, chiar dacă el şi la distanţă arată a mârţoaga lui Don Quixote, nu te contrazice nimeni, pentru că nu politicos. Doar nu încerca să te bazezi pe visele tale când îşi faci strategia pe termen lung (probabil că în România, înseamnă câteva luni), pentru că s-ar putea să te înşeli mai amarnic decât falnicul călăreţ al Rosinantei.
Şi eu am trecut în sivi că ştiu limba engleză, dar nu sunt Ştefan Augustin Doinaş. Am trecut că ştiu să lucrez pe calculator, dar asta nu înseamnă că tocmai am renunţat la un job bine plătit la IBM, ştiu să lucrez cu baze de date, dar asta nu înseamnă că am lucrat la Oracle până mai ieri, ştiu ce înseamnă Google, Twitter şi zoso.ro, dar asta nu înseamnă că sunt specialist în niumedia. Patronii mei nici nu au nevoie de astfel de oameni, în majoritatea timpului. Probabil că nici nu ar putea să îl plătească pe măsură. Vor doar să se fălească. Bănuiesc că la capitolul ăsta, ei nu sunt mai breji decât posesorii de mulţimi de chiuşapte luate de x la puterea a şasea la intersecţia Dorobanţi cu Ştefan cel Mare.
Sunt pline anunţurile de pe best jobs de tot felul de fraze, care de care mai pompoase, iar siviurile pe care le infierează Răzvan Exarhu nu sunt decât nişte biete pastişe la aberaţiile literar artistice ale patronilor de benzinării care vor să angajeze numai crema forţei de muncă. Care forţă de muncă este cam ciuruită, pentru că cei mai isteţi s-au tirat de mult, prin ţări mai calde din punctul de vedere al respectului dintre angajator şi angajat. Intr-un fel, seamnă cu cercul vicios format de Ceauşescu şi camarila sa. Angajaţii îi mint pe angajatori, iar angajatorii se mint singuri. Cum că angajaţii lor sunt cei mai cu moţ. Când ştie toată lumea că nu e aşa.
Întotdeauna am avut o problemă cu discursurile pompieristice ale oratorilor culturii organizaţionale din companiile multinaţionale. Cum bine le spunea un prieten, aceştia au devenit nişte adevăraţi politruci ai zilelor noastre. O adevărată limbă de lemn se construieşte la umbra cesereului de doi lei, bun pentru activităţi de PR. Iar companiile mai mici, au copiat-o şi încearcă să şi-o impună mai abitir decât paşoptiştii, parcă doar pentru ai face în ciudă lui Maiorescu.
Dar trebuie să fii cu adevărat orb în faţa realităţii şi surd la glasul raţiunii dacă tu nu îţi dai seama că ai avea mai mult succes dacă ai predica despre încălzirea globală în taberele de refugiaţi din Darfur. De fapt, angajaţilor români li se cere practic imposibilul. Să trăiască visul american (de la Obama citire, să ai o casă a ta), cu salarii româneşti dar la preturile de pe coasta de est. Monşer, este imposibil. Ori în căruţă, ori în teleguţă. Nu se poate şi frumoasă, şi deşteaptă, şi cu bani, şi tânără.
Bottom line, că tot îi place Orbitorului expresia asta, prostiile din siviuri vor înceta, cănd angajatorii vor înceta să mai ceară tâmpeniile ăstea şi vor coborî cu picioarele pe pământ şi capul pe umeri.
