30 octombrie 2010
29 octombrie 2010
27 octombrie 2010
what happens in vegas …
Pe blogul lui Orlando Nicoară se întâmplă un lucru nu tocmai frumos. De fapt, este un eufemism. Cred că e coşmarul oricărei companii care se respectă. Să nu cumva să ajungă să-şi spele rufele în public.
Problema cu situaţiile de genul acesta este că nu contează foarte mult în economia generală a lucrurilor, dacă este adevărat sau nu ce se spune acolo. O dată ce chiar şi o mică suspiciune se naşte, nu prea mai ai ce face. OK. Trăim în România, oamenii trebuie să se angajeze undeva (în scurt timp cred că va deveni un fel de titlu nobiliar) şi am văzut mulţi manageri care consideră că nu absolut nici o importanţă ce se spune despre ei, cu atât mai mult atunci când acest lucru se întâmplă pe internet.
Dar nu mediumul ar trebui să le dea lor fiori, ci faptul că miza jocului este încrederea în compania pe care o conduc. Pentru că la sfârşitul zilei, o companie nu se bazează decât pe încrederea oamenilor. Nimic mai mult. Sigur, pe termen scurt te poţi baza pe un contract cu statul, pe un prieten care îţi aduce un contract foarte gras, dar pe termen lung, toate acestea se vor epuiza. Realitatea TV este pe cale să afle lucrul acesta, într-un mod foarte urât.
Orlando Nicoară – Şoc la NCH, Mihai Păun şi-a dat demisia
Mituri şi realităţi
Dacă „Washington Post" l-a dat jos pe Nixon, a făcut-o pentru că ofensiva declanşată de Casa Albă împotriva ziarului s-a izbit de credibilitatea publicaţiei şi de profesionalismul celor doi tineri jurnalişti pe atunci, Carl Bernstein şi Bob Woodward.
Nu serios? Toate ar fi bune şi frumoase, doar că WP nu l-a dat jos pe Nixon, iar patronii WP nu le cântaseră noapte bună americanilor. Aşa că bănuiesc că argumentul nu ţine. Înapoi la bancul de lucru.
Te rugăm, închide presa! – Ion M. Ioniţă
Sintel
pentru că politica este plicticoasă dezagreabilă, poftiţi un desen animat:
E o ocazie bună să vă zic şi că mâine se deschide (ora 6) Salonul European de Bandă Desenată la Galeria Etaj 3/4 de la Teatrul Naţional. Şi tot mâine se lansează şi Istoria Benzii Desenate Româneşti 1891 – 2010, de Alexandru Ciubotariu (Pisica pătrată) şi Dodo Niţă, pe care abia aştept să pun mâna.
26 octombrie 2010
Caută şi nu cerceta
Ştiu că retorica nu a ţinut niciodată de foame, dar nu pot să nu mă întreb: La ce îţi foloseşte să ştii lucrurile astea?!
Haideţi să încercăm împreună nişte posibile răspunsuri. Păi, îmi caut de mult, de fapt de când mă ştiu, dar vă văd că sunteţi în temă cu vremurile, aşa că nu înţeleg de ce aveţi nevoie de trei semne de întrebare!!! În ceea ce priveşte aprecierea mea, sincer chiar aş aprecia să primesc salariul la timp şi să nu trebuiască să îmi caut în continuare de muncă (v-am zis mai sus că sunt dependent de căutatul de joburi), dar să ştiţi că dacă tot suntem la momentul sincerităţii, nu apreciez deloc angajatorii care se laudă cu chestia asta. Nu dă bine la blazon.
Şi că adusei vorba de blazon. În general, angajatorii pornesc cu un avantaj de lectură în faţa potenţialilor angajaţi, deoarece există mari şanse ca ei să ştie mai multe despre angajaţi decât ştiu candidaţii despre ei. Chiar din CV-urile pe care angajaţii, în speranţa unei impresii cât mai bune, le umplu cu tot felul de prostii. Dacă mai există şi o scrisoare de intenţie, foarte bine! Ştiţi despre ce vorbesc, scrisoarea este copiată de pe un site de întâlniri online, împrumutată de la prietenul strungar sau doctorandul în fizică nucleară, plină de greşeli gramaticale sau de dactilografie (nu cred că primele sunt inacceptabile, iar celelalte nu, ambele trădează faptul că scrisoarea a fost trimisă cu picioarele), fie este rezultatul unui nivel literar de excepţie.
Anunţuri precum cel de mai sus, nu fac decât să mai încline un pic balanţa şi în favoarea angajaţilor, care vor şti ce fel de leopard zace după gardul vopsit. Aşa că nu pot să-mi doresc decât o cât mai mare sinceritate şi din partea angajatorilor.
Aş mai avea o mică observaţie legată de prima întrebare. Nu ştiu alţii cum sunt, dar Sony Ericsson a aflat pe propria-i piele cum este să refuzi oamenilor un lucru la care ei au dreptul. Însă despre asta, vom vorbi mai în detaliu într-o emisiune viitoare.
23 octombrie 2010
Lucrurile mărunte
în viaţă …
New York Subway Photos – The New York Times
UPDATE: apropo de metrou, mi-am adus aminte. La Vivi găsiţi o comparaţie grafică între metroul new-yorkez şi cel din Bucureşti.
22 octombrie 2010
black metal duhovnicesc
hmmm … nu prea ştiu ce să zic. Şi dă rezultate?
Top: Cele mai ridicole trupe metalice româneşti
13 octombrie 2010
firesc
dacă acum doi ani n-ai fi fost prim-ministru …
Ah, de ce nu putem avea politicieni mai buni?!
despre şomaj
de aici
Nu cred că aş fi putut să o spun mai concis. De multe ori mi-a trecut prin cap gândul (în sensul Hertei Muller, încă necuprins în cuvinte) că piaţa muncii este cu fundul în sus. Nu am să vă bat la cap prea mult cu tribulaţiile mele legate de vânarea unui loc de muncă. Dar în vara asta am fost la un interviu care presupunea muncă de call center o săptămână, muncă de recrutare o altă săptămână, plus o listă interminabilă de activităţi administrative, un fel de briceag elveţian, pentru mai puţin de 1200 de lei. Anul trecut s-ar fi putut să fi fost posibil angajat (nici acum n-am înţeles ce a fost în capul lor) pentru un post plătit din comision, munca mea nepresupunând activităţi de vânzare. Acum câteva zile eram luat la rost, pentru că am avut îndrăzneala de a corecta un anunţ de angajare ce presupunea tocmai abilităţi de corectare, creare de conţinut etc.
Dacă vrei să te angajezi ca paznic, câştigi în jur de 600 de RON. Însă cum sari de 800 de RON, trebuie să ai master, diferenţa mi se pare extrem de disproporţionată. Şi nu vorbesc aici de sistemul de stat condiţionat de veniturile la bugetul statului, ci de mediul privat, în care eşti condiţionat de profitabilitate. Iar dacă tot am ajuns să vorbim cifre, ar mai fi ceva de spus cu privire la cât de distorsionată poate fi gândirea umană, în momentele în care logica ia o pauză şi îşi trage sufletul. Pentru mine ca angajator, îmi este indiferent dacă tu reuşeşti să te descurci sau nu cu 600 de RON, dar nu numai că mi-aş dori, dar este obligatoriu din punctul de vedere al siguranţei postului tău de muncă, să te dedici trup şi suflet pentru profitul companiei. Bullshit. Toată lumea ar trebui să o ştie. Nimeni nu dă doi bani.
Şi am mai întâlnit o mentalitate ce mi se pare păguboasă. Puţinii angajatori pe care i-am întâlnit în lunga mea carieră de etern şomer, mi-au explicat cu lux de amănunte că situaţia ideală pentru ei ar fi fost să mă descurc pe cont propriu, fără nici un ajutor din partea lor, iar ei să ia o parte din profit.
În încheiere, iată un alt citat la care ar trebui să luăm aminte cu toţii
Full Quote: Education is the silver bullet. Education is everything. We don't need little changes, we need gigantic, monumental changes. Schools should be palaces. Competition for the best teachers should be fierce; they should be making six figure salaries. Schools should be incredibly expensive for government and absolutely free of charge to it citizens, just like national defense.
de aici
12 octombrie 2010
Nu serios?!
tocmai reciteam la Reporter Virtual ce i-a spus Traian Băsescu Angelei Merkel despre ziarişti şi mă gândeam cât de apocaliptică poate să pară o ţară a cărui preşedinte dispreţuieşte ziariştii, ai cărei ziarişti dispreţuiesc politicienii, ai cărei politicieni dispreţuiesc alegătorii, ai cărui alegători dispreţuiesc bunul simţ, dar apreciază foarte mult uleiul, făina, zahărul şi pungile de un leu.
Şi îmi spuneam, băi e groaznic. Suntem în rahat. După care mi-am revenit şi mi-am zis. Nu serios?!
08 octombrie 2010
două cu antena 3 şi irealitatea
domnul Gâdea a descoperit apa caldă. Ca să fiu mai precisă, pe actorii de la Teatrul Naţional şi salariile lor zburătoare de 1000 de RON. Trec peste exhibiţionismul de ziua a şaptea, complet vulgar, de a-ţi etala neputinţele financiare (credite, casă, maşini, mâncare) în public. A devenit sport naţional de vreo 20 de ani. Am doar o observaţie, de bun-simţ zic eu, pentru domnii de la Sinteza Zilei. Poate să ghicească vreunul din ei, cam cât aveau actorii salariul acum în vremea lui Tăriceanu? Dar în vremea lui Năstase? Dar în vremea lui Ciorbea?
- Mai mare de 1000 de RON?
- Mai mic de 1000 de RON?
- Nu ştiu, sunt praf!
Şi îmi promisesem că nu mă mai uit la posturile româneşti. La irealitatea era tipa care prezenta cu Ursu o emisiune, nu am reţinut cum o cheamă şi mi-e lene să mai caut, că nu numele e relevant aici. Ei bine, duduia repeta la nesfârşit că a ajuns să îi fie frică să gândească altfel decât guvernul în ţara asta şi mă gândeam … cine naiba de la PDL a fost în stare să spună cretinitatea asta? Ei bine, nimeni, pentru că nu o spusese cineva din partea PDL-ului, ci un invitat. Apropo, apariţiile domnului Chireac se facturează şi se scad din datorie? Eu zic că ar ieşi mai ieftin irealitatea, dacă i-ar oferi direct o emisiune, că tot a plecat Turcescu.
Bon, şi ce-i cu asta? Păi, în momentul în care se vor linişti apele, iar tătuca Iliescu va reveni la putere, sper ca toţi ziariştii lui Peşte să îngroaşe rândurile şomerilor. Vreau să îi văd construind Bumbeşti-Livezeni. Vreau să răsune valea! Dar să nu mai văd exemplele ăstea jalnice, de pseudo-gazetărie.
07 octombrie 2010
05 octombrie 2010
It’s a war zone
mă uitam la taximetrist şi mă gândeam, isn't ironic? Mie îmi ia mai puţin să traversez Bucureştiul pe bicicletă decât îi ia lui să iasă din maşină.
Remuneraţie pe Wall-Street.ro
mi se pare numai mie că sună ca dracu? Mai ales că e trecut la capitolul Marketing/PR. Mă îndoiesc că un piarist/ă întreag/ă la minte ar fi scris asta.
Ssssshhhhhh
… e strict secret.
În peregrinările mele zilnice de şomer pro-activ pe site-urile default ale viitorilor foşti angajaţi, am tot dat de sintagma asta, confidenţial, în cele mai neobişnuite locuri. Mie mi se pare un gest un pic exagerat şi în acelaşi timp lipsit de fair-play faţă de candidaţii tăi. Un angajator cere de la potenţialii săi angajaţi o sinceritate sinucigaşă. Ba la unele interviuri parcă am simţit un anume regret faţă de dispariţia Securităţii. Se citea pe faţa omului că n-ar fi stricat şi un dosar de cadre, în care să fie trecut şi laptele pe care l-ai supt când erai mic.
Ce nu înţeleg eu este de ce problema confidenţialităţii trebuie să se desfăşoare pe o autostradă cu un singur sens? De ce nu există reciprocitate? Nu discut cazul în care jobul este unul strategic şi nu trebuie să afle concurenţa că ţi-a plecat un om cheie, eventual cu tot cu clienţi. Dar pentru un ospătar, pentru un agent de vânzări?!
Sunt curios să aflu ce părere aveţi domniile voastre în privinţa aceste chestiuni tulburi?
04 octombrie 2010
01 octombrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)