Cărturești deschide o librărie de un milion în centrul Capitalei și lumea discută despre salariile mizerabile pe care le plătesc.
Era inevitabil să se ajungă aici. Glumele proaste numite salarii de angajatorii români sunt elefantul din mijlocul camerei, mizeria care nu mai încape sub preș.
Dar și-au făcut-o cu mîna lor. E ciudată brusca pierdere a simțului logicii atunci cînd se decuplează ceea ce dorești să facă angajatul pentru tine și cît de puțin ești tu dispus să faci pentru el.
Probabil că în acest moment lumea o să-mi sară în cap și o să-mi zică că e o problemă de cerere și ofertă, pe care piața o s-o reglementeze. Păi, cred că discuțiile despre comportamentul de doi bani al patronilor de la Cărturești este primul semn că piața o să înceapă să reglementeze și mizeriile ăstea. Piața se va reglementa singură, cel mai probabil, dar să nu-și închipuie patronii de la Cărturești, Humanitas, Dedeman, Frutti Fresh și restul că vor fi scutiți de efectele negative. Păcat că răul e deja făcut, ca și în cazul Humanitas, păcat de toate cărțile bune care nu justifică comportamentul de stăpîni pe plantație.
Ironia e că nimeni n-ar fi discutat despre prostiile ăstea, dacă n-ar fi stat în banca lor și n-ar fi încercat să pară mai mult decît sunt. Niște oameni mici, care nu dau doi bani pe cei din jur. O mie de campanii CSR nu valorează cît respectul pentru cei care muncesc cot la cot cu tine.
Nu sunt nici de stînga, nici de dreapta, dar mă scoate din sărite cînd văd atîta ipocrizie. Nu pot să dau bani mulți pentru că mă jecmănește statul și candidații sunt ieșiți din școala românească ce fabrică numai analfabeți funcționali. Păi, fă lobby la stat să nu-ți ia banii, pentru că poți ca angajator, iar pe analfabeții funcționali, dacă nu-s buni, nu-i angaja că nu te obligă nimeni. Da nu, tu vrei să vină unu, să muncească ca un sclav pe nasturi, după care te gîndești tu dacă să-i dai mai mulți bani sau nu. Atunci nu ești decît alt cocalar care poată o șapcă cu Cocaine&Caviar și ține gulerul ridicat.
Nimeni nu te împiedică să dai ce salariu vrei, dar asta nu înseamnă că lumea o să te bată pe umăr și o să te laude pentru că nu dai nici doi bani pe angajații tăi. Pînă la urmă, oricum ai întoarce-o, cei 800 de lei, la sfîrșitul zilei, nu spun decît două lucruri:
angajatorul te vede ca materie neglijabilă
tu ești disperat, fără prea multe opțiuni
Nu e nici o diferență dintre Tuti Frutti Junior cu bugatiul lui și Cărturești.
Și o să mai zic o tîmpenie, nu am văzut pînă acum muncă făcută de trei angajați plătiți fiecare cu 800 de RON, pe care să n-o facă cineva care e plătit cu 2400.
Filmul ăsta mă face să cred că eu am înebunit sau că m-am îmbătat și ar trebui să mă culc. În mod normal, nici nu m-aș fi gîndit să scriu aici despre el. L-am văzut o dată și mi s-a părut la fel de genial ca și Lucy sau Star Trek-ul lui J.J. Abrams. Adică zero barat. Vorba cuiva de pe net, filmul ăsta l-aș recomanda celui mai mare dușman al meu și i-aș zice că e un film bun.
După care, l-am mai văzut o dată, ca să fiu sigur că nu sunt dus cu pluta complet. Dar s-ar putea ca lucrul ăsta să certifice că sunt dus cu pluta.
Dincolo de povestea adevărat după care s-a inspirat Clint, realizarea lui lasă mult de dorit. Nici pe departe nu poate fi comparat cu The Flag Of Our Fathers sau cu Letters From Iwo Jima. Sunt din epoci diferite. Mai degrabă, filmul aparține epocii vorbitului cu scaunele pe scenă. Iar să zici că e un posibil candidat la Oscar … dar mă rog, nici Oscarul nu mai e ce-a fost odată.
Pentru domnul Voinescu, Al Qaeda era ca și inexistentă în Irak, filmul nu are multe legături cu cartea lui Kyle sau cu realitatea (copilul era de fapt o femeie, care mă rog, n-avea o grenadă, tipul spunea tot felul de trăznăi, pentru unele a fost dat și-n judecată). Mie nu-mi pare că tipu-i sigur pe el. O dată cu soția lui, cînd rămîne cu păpușa-n mînă, a doua oară cu fratele lui, cînd ăla-i zice ce crede despre Irak și războiul american, după aia la faza cu religia și colegul lui, dacă e sigur de ceva, mi-a făcut impresia că e sigur că e singur împotriva tuturor.
În plus, mi s-a părut extrem de orgolioasă faza cu nu plec pînă cînd nu-l împușc, nu era singurul sniper, și nu era o singură lunetă în Irak (ca scenarist, trebuie să te hotărăști, nu poți fi și badass și devreme acasă – ori patriot și familist, ori Stallone).
Deși, poate, prea lung, ”Lunetistul american” este un film care ne îndeamnă să reflectăm la ideea de patriotism, dincolo de clișee. Avem, în ultimii ani, o largă majoritate de intelectuali fini care privesc sacrificul pentru țară al unor oameni dispuși să-l facă cu sprîncene ridicate. Sigur, ei nu l-ar face. Eroismul este, pentru ei, raționali și sofisticați, o prostie. Cei care se duc pe front și mor în războaie pentru confortul nostru euro-atlantic sînt, nu de puține ori, văzuți ca un fel de țărănoi limitați și xenofobi , manipulați de lideri militari absurzi care vor sînge cu orice preț. Majoritatea filmelor de război, de la cele despre Vietnam încoace, vorbesc despre efectele devastatoare ale războiului asupra celor care îl (con)duc. Rar vezi cîte un film în care eroul știe bine ce face, este greu de clintit în convingerea sa că-și servește țara și are o validă argumentație interioară pentru care ucide inamici pe cîmpul de luptă, fiind, în același timp, om în toată puterea cuvîntului.
Mi se pare ironică referința la clișee, pentru că filmul mustește de clișee.
cowboy-ul american
arabul sălbatic, necivilizat
soldatul de tip Rambo
birocrații proști, care nu-nțeleg ce-nseamnă prima linie
soldații nepregătiți (dacă tot sunt nepregătiți, de ce naiba-i mai trimiți?)
Viziunea lui Kyle nu e viguroasă, este copilăroasă și rigidă. Nu cred că domnul Voinescu și-ar alege-o drept filozofie de viață. Nici Rumsfeld n-ar fi avut curajul s-o pună în cuvintele ălea.
Majoritatea filmelor vorbesc despre efectele devastatoare pentru că războaiele sunt devastatoare. Cred că am ajuns îndeajuns de civilizați încît să nu mai discutăm acest subiect.
Sunt destule articole pe seama inadvertențelor din film, dar pe mine m-au secat cîteva pe care nu le-am găsit în altă parte.
Personajul feminin stă tot timpul în umbra lui Kyle. Nu știm ce face, dacă muncește ceva, cam care-i viața ei. Se-mbată pentru el, face orice. N-are nici un Dumnezeu. Parcă n-ar fi contat deloc.
Faza cu plecatul din timpul misiunii e mortală. N-am făcut armata, dar nu cred că cineva poate să renunțe la misiune și să meargă de capul lui, cu alții. Da omu’ se plictisește la un moment dat și o ia pe cîmpii. Și tot el se supără.
Prima ușă pe care-o sparge e de la casa unui șeic care are informații cu privire la unul dintre cei mai căutați oameni din Irak, despre care tocmai aflasem mai devreme. Serios?
Mă-ndoiesc că un puști poate să ridice un aruncător de grenade cu atîta ușurință. Puteau să găsească altceva.
Care-i treaba cu telefoanele?! Chiar așa ușor puteai vorbi în Irak. Știu că tipul era un fel de Captain America, dar orișicît. E primul film în care văd soldați care primesc sau dau apeluri în timp ce joacă Delta Force.
Iar confruntarea de la final. Pînă la urmă n-am înțeles nimic, cum l-a văzut, ce-a văzut. De fapt, amărîtul ăla de sirian n-avea nici o șansă de la bun început, dacă și cu o furtună de nisip, plus niște rufe murdare, gloanțe, tigăi, tot și-o ia. Iar faza că și el urma să fie tată, m-a nedumerit foarte tare. Ce-a vrut să zică poetul?
Dacă n-ar fi fost bătaia de la sfîrșit, m-aș fi plictisit teribil.
A, și cum să uit. Pentru cineva care știa foarte puține despre personajul real, înainte de film, finalul mi s-a părut cel puțin abracadabrant. Eu înțeleg că doar din episodul cu moartea lui puteai să faci un film, dar să nu zici nimic, parcă arată că ți-ai băgat picioarele în spectatori.
Există și-un moment bun sincer în film, la service, cînd din comportament îți dai seama că omul chiar suferea de PTSD.
PS
Black Hawk Down este mult mai bun.
PPS
dacă tot vreți să citiți ceva bun pe marginea subiectului ăsta, citiți articolul de mai jos
There was the time in Ramadi that he shot two insurgents who were riding tandem on a moped with a single bullet. “When you’re in a profession where your job is to kill people, you start getting creative,” Kyle wrote. On another occasion, he killed an enemy fighter from more than a mile away. A former officer in Kyle’s platoon said that Kyle was willing to spend hours setting up the perfect shot, and joked, “He was extremely patient while being a sniper. He was not that patient otherwise.”
