Am citit articolul tău şi mi-a plăcut, cu toate că nu sunt întru totul de acord cu tine (lucru perfect valabil şi în ceea ce îl priveşte şi pe Alex). Cum necum, am simţit nevoia de a-ţi răspunde. Dacă mai sunt şi alţii, ca şi mine, cu atât mai bine. Este adevărat că nu am 25 de ani, am 30, dar sper că nu m-am ramolit de tot, încă îmi aduc aminte cum stăteau lucrurile şi guvernanţii acum cinci. Per baco, îmi aduc aminte chiar de anii nouăzeci şi de primele concerte ale lui Vali Sterian.
Despre hoţi. Din păcate, oricât de mult mi-aş dori nu am să pot împiedica pe cineva necunoscut, fie el şi politician, să nu fure. Este vorba despre capacitatea fiecăruia de a judeca ce este drept şi ce este greşit. Nu am nimic împotriva hoţilor, bineînţeles în afara cazului în care mă fură pe mine.
O ţâră.
O să am în schimb întotdeauna un dinte împotriva celor care ar trebui să îi ancheteze, judece, pună în închisoare. Precum şi împotriva celor care atunci când sunt puşi în faţa faptului împlinit şi trebuie să îşi păstreze coloana vertebrală, devin brusc umani, supuşi greşelilor, argumentând, Ce, tu dacă ai putea, nu ai fura?!. Standardul dublu va fi întotdeauna bârna din faţa ochilor şi nu paiul altora. Nu îmi este frică să fiu asociat cu nimeni, dacă cineva mă consideră hoţ când nu sunt, atunci este problema lui. De percepţie. Mai devreme sau mai târziu, se va trezi, pentru că nu poţi să umbli la nesfârşit înşelându-te cu privire la oamenii din jur.
Mi-ar plăcea să cred ca acum douăzeci de ani a intra într-un partid însemna să intrii in viaţa publică, în agora. Să faci diferenţa. Însă, tare îmi este teamă că nici atunci nu stăteau lucrurile chiar aşa de tranşant. Cu atât mai mult acum, când slavă domnului, avem atâtea alte posibilităţi, în afara partidelor, de a ne face auziţi. Cât priveşte remuşcările în faţa copiilor, nu pot să nu mă gândesc la jena pe care am avut-o când am întrebat-o pe bunica de ce? Mi-au trebuit ani întregi pentru a întelege că în final eşti singurul responsabil de deciziile tare, nici o armată neputând scuza acţiunile tale.
Nici nu vreau să schimb lumea. Eu ştiu că lumea a fost schimbată de oameni care nu erau conştienţi de efectele acţiunilor lor. Poate că ăsta este şi farmecul încercării de a schimba lumea. Poţi pleca de la a schimba o roată de bicicletă şi poţi ajunge departe, ceva în genul filmului cu Kevin Spacey. Ceea ce vreau însă este să fiu respectat pentru ceea ce cred şi să nu fiu trecut prin furcile caudine ale unui trecut care nu îmi mai spune nimic, oricât de dragi mi-ar fi unele personaje.
Farmecul lui Don Quijote stă, după părerea mea, tocmai în faptul că nu mai era altul ca el. Într-o lume de chicoţi, sancho panda ar fi luat-o razna de-a binelea.
Cât despre eterna feudă între dreptul versus obligaţia de a vota, poate ar fi mai bine să ne aplecăm asupra înţelesului de bază al termenului, eu înţelegându-l drept acordarea sau delegarea puterii mele ca cetăţean, a încrederii mele (în sensul pe care îl are termenul trust în limba engleză). Ori, pentru a putea face acest lucru, trebuie să aleg. Dacă alegerea mea este condiţionată în orice fel (chiar şi de presiunea obligativităţii), mă simt atras într-o cursă contra-cronometru, iar rezultatul alegerii mele va fi viciat.
Dacă ai avut răbdare şi îngăduinţă cu mine şi ai ajuns până în acest punct, permite-mi să îţi mai aduc aminte, că şi în cazul în care guvernarea o ia razna, nouă cetăţenilor ne mai rămâne o speranţă.
Sec. 243. To conclude, The power that every individual gave the society,
when he entered into it, can never revert to the individuals again, as long
as the society lasts, but will always remain in the community; because
without this there can be no community, no common-wealth, which is contrary
to the original agreement: so also when the society hath placed the
legislative in any assembly of men, to continue in them and their
successors, with direction and authority for providing such successors, the
legislative can never revert to the people whilst that government lasts;
because having provided a legislative with power to continue for ever, they
have given up their political power to the legislative, and cannot resume
it. But if they have set limits to the duration of their legislative, and
made this supreme power in any person, or assembly, only temporary; or else,
when by the miscarriages of those in authority, it is forfeited; upon the
forfeiture, or at the determination of the time set, it reverts to the
society, and the people have a right to act as supreme, and continue the
legislative in themselves; or erect a new form, or under the old form place
it in new hands, as they think good.
- John Locke în Second Treatise of Civil Government
cu respect,
Gabi