Sunt unele filme care se bazeaza extensiv pe spatiile albe si nu le iese atat de bine. Si sunt altele, precum Lost in Translation sau In The Valley of Elah, in care o scena muta face cat o mie de Bruce Willis pe acoperisul fierbinte. Scena in care Deerfield Sr. isi calca pantalonii in camera de hotel, de exemplu.Sunt sigur ca 2007 a fost unul dintre cei mai buni ani pentru Tommy Lee Jones, dar spre diferenta de No Country For Old Men, aici chiar a avut loc sa se desfasoare. Nu stiu daca ar fi fost un alt actor mai potrivit pentru Hank Deerfield, care sa reprezinte mai bine modelul de American 110%.
La capitolul actori pe care i-am recunoscut cu greu este Charlize Theron, care cu fiecare rol pe care il joaca, devine din ce in ce mai mult o actrita completa.
Scenariul este foarte bun, fara sa pacatuiasca in a pune intr-o lumina favorabila vreun personaj, cu schimbari de ritm foarte bine dozate. Spectatorul este introdus in atmosfera treptat, iar surprizele nu au un efect naucitor asa cum se intampla de multe ori in filmele americane. Exista un curs interior al filmului care nu devine vizibil decat spre sfarsit, un pic mai personal, cel al tatalui, despartit de rolul cazon.
Mesajul filmului mi se pare foarte dificil de discutat fara a deveni mai devreme sau mai tarziu subiectiv, fie ca discuti despre relatiile dintre parinti si copii sau despre razboiul din Irak. Nu conteaza daca esti sau nu de acord cu verdictul pe care il da filmul, eu am evitat sa citesc recenziile violente. Important este ca iti ofera un camp de discutie. Chiar si episoadele un pic cam melodramatice ale drapelului, care incadreaza filmul, au o anumita candoare, greu de ignorat chiar si pentru cel mai incapatanat dintre spectatori.
Poate ca ultima scena, cea a interviului final, ar fi meritat sa fie extinsa, parca a lipsit ceva in a transmite oroarea discursului.
*acest post a fost scris ascultand cu placere
La capitolul actori pe care i-am recunoscut cu greu este Charlize Theron, care cu fiecare rol pe care il joaca, devine din ce in ce mai mult o actrita completa.
Scenariul este foarte bun, fara sa pacatuiasca in a pune intr-o lumina favorabila vreun personaj, cu schimbari de ritm foarte bine dozate. Spectatorul este introdus in atmosfera treptat, iar surprizele nu au un efect naucitor asa cum se intampla de multe ori in filmele americane. Exista un curs interior al filmului care nu devine vizibil decat spre sfarsit, un pic mai personal, cel al tatalui, despartit de rolul cazon.
Mesajul filmului mi se pare foarte dificil de discutat fara a deveni mai devreme sau mai tarziu subiectiv, fie ca discuti despre relatiile dintre parinti si copii sau despre razboiul din Irak. Nu conteaza daca esti sau nu de acord cu verdictul pe care il da filmul, eu am evitat sa citesc recenziile violente. Important este ca iti ofera un camp de discutie. Chiar si episoadele un pic cam melodramatice ale drapelului, care incadreaza filmul, au o anumita candoare, greu de ignorat chiar si pentru cel mai incapatanat dintre spectatori.
Poate ca ultima scena, cea a interviului final, ar fi meritat sa fie extinsa, parca a lipsit ceva in a transmite oroarea discursului.