Ieri mă uitam la emisiunea Cârcotaşilor, cum se făcea mişto pe seama unui amărât picat din cer de ceva timp, pe platourile televiziunilor autohtone, pe care o să îl numesc personajul X, din motive pe care le veţi vedea mai târziu. Un individ grobian, ce nu s-a hotărât asupra sexualităţii sale sau a prieteniilor mai noi sau mai vechi, dar a decis cu aplomb că are talent, până acum doar muzical, dar viitorul ne va rezerva surprize care de care mai neplăcute.
Şi cum tot îngânam eu plictisit refrenul melodiei, mi-am dat seama că sunt anumiţi oameni cărora le facem o mare favoare incluzându-i în spaţiul public, fie şi pentru a-i lua peste picior. Majoritatea caracterelor care au împânzit emisiunile din ultimul timp (oare a calculat cineva raportul dintre emisiunile de mondenităţi şi cele serioase?) mai slabe decât un şpriţ de vară, nu merită nici măcar să le fie pomenit a doua oară numele. Probabil din acest motiv îşi aleg tot felul de pseudonime, care de care mai degrabă provocatoare de greaţă.
Acum, libertarienii în special (oameni de mare simţire lirică, precum Buciuman sau Macabroo), precum şi cei cărora le place să ia la mişto mai pe toată lumea se vor opune, spunând că dacă e să facem bâşcălie*, atunci s-o facem în stil mare, la şosea, în văzul întregului cartier.
Observaţia pe care vreau să o aduc acestora este că efectele pe termen lung ale umorului, fie el coborât din turnul de fildeş, sau ridicat din subteranele băşcăliei, depind extrem de mult de calitatea ingredientelor. Chiar aşa, o fi bună îngheţata aia de 1,50 de bani, de la McDonald’s?
Cei precum Mihai Morar, Mădălin Ionescu s.a.m.d., nu realizează oare că lumea îi va ţine minte decât prin intermediul mascotelor pe care le-au promovat pe sticlă? Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul, nu aş vrea să fiu ţinut minte drept dresorul de idioţi de la teve, sau omul de serviciu cu vidanja mediatică.
În plus, amărâţii pe care îi băgăm în seamă sunt de o asemenea turpitudine, încât fără de noi, ar fi dispărut de mult în recycle bin-ul entertainment-ului local.
Asta nu înseamnă că n-ar trebui să facem mişto în continuare de politicieni sau de Gigi. Atunci chiar ar fi trist în ţara asta, ne-am trezi din beţie şi cine ştie, poate ne-am apuca să muncim, Doamne fereşte!
_____________________________
*celor care vorbesc despre globalizarea tabloidizării sau tabloidizarea globalizării, oricare ar fi aceasta, vrea să le aduc aminte de un excelent eseu al lui H.R. Patapievici, din Cerul văzut prin lentilă, şi care se intitula Despre băşcălie (citez din memorie) şi în care se argumenta că dacă i-am face pe nemţi români, iar pe români i-am transforma în nemţi, tot am ieşi precum uleiul la suprafaţă, şi asta datorită băşcăliei, pe care nemţii sunt incapabili să o interiorizeze.