M-am amuzat la toate titlurile „nobiliare” enumerate în clip. Oamenii care-şi imaginează că Hall of fame-ul ăla chiar înseamnă ceva pentru fani, trăiesc pe altă planetă. Sabbath a intrat în hall of fame-ul meu de prima oară cînd am băgat caseta aia ELBA cu Paranoid în casetofon. N-am înţeles foarte bine fascinaţia unora pentru Iron Man, mie unuia mi se pare un pic cam lungă şi am tot timpul senzaţia că se tîrăşte de la urechea dreaptă la aia stîngă. Pe mine m-a prins definitiv la Paranoid, începutul de la War Pigs şi să nu rîdeţi, Fairies Wear Boots
Goin' home, late last night Suddenly I got a fright
După care am pus mîna pe Black Sabbath, primul lor album şi am aflat de legenda celor 48 de ore în care a fost înregistrat.
So we played live. Ozzy was singing at the same time, we just put him in a separate booth and off we went. We never had a second run of most of the stuff
L-am ascultat recent şi mă gîndeam că este un bun exemplu de dat trupelor care scot primul lor album. Ştiu că există obiceiul ca unii antrenori, treinări, să pună clipul cu Al Pacino în Rob Roy sau Mel Gibson în Any Given Sunday. La fel şi cu trupele, producătorul ar trebui să facă albumul ăsta audiţie obligatorie înainte de a intra în studio. Dacă primul tău album nu sună aşa, n-are sens să mai continui.
Cînd mi-a picat sub ochi albumul rusesc al lui Sabbath Bloody Sabbath şi am văzut coperta în toată frumuseţea ei, am zis că trebuie să fie cea mai mare trupă care a existat vreodată. Iar anunţul face dreptate în sfîrşit şi lui Master Of Reality, recunoscîndu-l ca the ultimate Black Sabbath album. Şi acum mă iau fiorii cînd pun s-ascult Children of the Grave.