Toata discutia asta cu muzica, mi-a adus aminte de o poveste pe care am citit-o mai de mult in MOJO, pe vremea cand la standurile de presa din Romania, mai gaseai si altceva in afara de Click, Libertatea sau Cancan.
In perioada ei de glorie, Aretha Franklin inregistra cu Bobby Womack. El aranja piesele, canta la chitara, ma rog, facea cam totul pentru The Lady Soul. Insa, la un moment dat, the Lady a considerat ca stilul un pic cam prea soft al lui Womack nu se potriveste pe o anumita piesa. Si a cerut un alt chitarist de blues. Womack nu a putut sa faca nimic. Era in vremera cand Franklin cam domnea peste tot ce insemna muzica si muzicieni. Nu te contraziceai. Cand vroia ceva, trebuia sa executi. Si Womack, cu toata influenta lui, era cam scos pe tusa.
Ok. Vine la un moment dat, in studiou, un pusti si incepe sa cante. Blues. Not Bobby Womack style. Muddy Waters style, baby! John Lee Hooker style. Hard, noisy, from the gutter, in stare sa il faca si pe Robert Johnson sa ii para rau pentru contractul pe care il semnase cu diavolul. Daca intelegi ce vreau sa spun.
Colegii lui Womack din studio erau pe jos de ras. Au inceput sa il ia peste picior. Super treaba e asta. A trebuit sa vina un copil sa te invete sa canti. Si unde mai pui ca e alb. Alb, omule! Si tu stai aici si nu faci nimic?! Needless to say, Womack fierbea.
Se termina sesiunea si pustiul vine la Womack si ii spune, Salut, numele meu este Eric Clapton si cant la o trupa numita Cream
Daca nu ma credeti pe cuvant, puteti sa verificati aici. Eu va spun doar ca Eric avea 23 de ani cand a inregistrat pentru Franklin.