Am văzut oameni indignaţi de declaraţiile, de obicei televizate, ale unor oameni obişnuiţi, mai în vârstă sau mai tineri, despre cum era mai bine pe vremea lui Ceauşescu (pentru cei chiar mai tineri decât noi toţi la un loc, Ceauşescu = un nene rău, care a trăit în secolul trecut).
Indignarea iniţială este de obicei urmată de o încercare, mai profundă sau mai superficială de a înţelege raţionamentul ce stă în spatele unor asemenea declaraţii. Ei bine, în momentul acesta lucrurile se complică un pic, pentru că, dacă putem să îi înţelegem pe cei mai bătrâni dintre noi, cei tineri cam eludează chiar şi media IQ-ului la români. Oamenii bătrâni au în principal, doua surse de legitimare a discursului nostalgic. Una din surse este strict materială. Bine, vom spune, dar astăzi găseşti foarte multe lucruri, magazinele sunt ticsite, belşug ce mai ... ok, e criză, dar e o criză cu magazinele pline. Da, bineînţeles că sunt magazinele sunt pline, dar pentru pensionari puteau să dea şi pe afară, că tot nu avea nici o importanţă. Practic, ei au aceleaşi oportunităţi ca şi pe vremea comunismului. Acest avantaj competitiv le este dat de pensiile foarte mici.
Vorbeam şi de o sursă simbolică. Gândiţi-vă cât de greu îi este unui om, care toată viaţa lui a făcut şuruburi (între noi fie vorba, şuruburi proaste, care nu se vindeau, stocuri inutile, etc.) să accepte realitatea futilităţii muncii lui. Este ca şi cum şi-ar da delete la toţi anii în care a fost la muncă, a băut cu colegii de strung, a mers la meciuri, a spart seminţe, etc. Biologic îi este imposibil. Şi atunci ce îi mai rămâne? Să adapteze realitatea de acum, la ceea ce ştia el că este bine/rău pe vremea comunismului. Cam asta a fost şi Iliescu. O simplă dar otrăvitoare încercare de modificare a realităţii, de a încerca să îndoi puţin lucrurile, pentru a le face să semene cu ceea ce erai tu obişnuit.
A, uitam, şi ce îi leagă pe tineri şi pe pensionari, deopotrivă? Lenea de a gândi. Atunci când veţi vedea pe cineva că declară că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, să nu vă gândiţi la ce am scris mai sus. De fapt, este vorba de refuzul acelei persoane de a gândi. O comoditate, nu există nimic de câştigat dacă reflectă asupra stării sale de fapt în acel moment. Iese mult mai câştigat dacă nu îşi bate capul.