13 ianuarie 2009

Din nou despre reclame

Un post al lui Mihnea Măruţă mi-a adus aminte că vroiam să vă întreb ceva. Voi ce înţelegeţi din reclama la caşcavalul Delaco, cea cu naşul şi culturistu’? Că pe mine m-a lăsat pilaf, că tot vorbim de mâncare aici.

în cazul în care nu vă mai aduceţi aminte despre ce este vorba …

Nici nu ştiu de unde să încep. În primul rând, nu o să vezi niciodată un naş de famiglie sişiliană că se îmbracă aşa. Tipul ăla arată cel mult a rachet rusnac, ceva între Putin şi Nikita Mihalkov. Nu rimează nici costumul, nici cămaşa.

Doi. Violenţa. Chiar aşa zăbăuci sunt publicitarii români. Este totuşi o clasă de copii. Mici. Vine un nene rău şi le dărâmă caietele, zbiară isteric, zici că lucrează la o televiziune din România. Iar toată şarja lui verbală cu sănătatea, mâncarea, n-are cap, n-are coadă.

Trei. Micu’ zmărăndescu. Ce naiba e cu huiduma aia acolo? Sigur, toţi copiii vor muşchii cât pâinea, mintea cât chifla. Dă-o naibii de treabă. Există şi alte feluri de a creşte mare. Şi de a avea minte. Plus că, să îi spui tu lu’ mutu că a crescut el cu caşcavalu tău aşa mare. A crescut cu prafuri din ălea bunele. Aduse de peste ocean.

Patru. A văzut cineva cum arată profesoara? Ăsta este modelul de profesor pe care au reuşit să îl impună guvernanţii în conştiinţa colectivă. Din lac în puţ. Am plecat de la domnu’ Trandafir şi am ajuns la Ms. Doubtfire în mizerie. Tristă, timorată, intră în clasa ei cine vrea, când vrea, îmbrăcată de la second hand (apropo, de când e mare ştire second hand-ul, că esca anunţa ieri, mândră că e mare business cu second hand în Belgia, bine că nu au dat-o şi la Monkey Channel). Culorile hainelor, pământii, cu o figură care mai are puţin şi izbucneşte în plânset.