I don’t sing and Bono shouldn’t write.
Bono s-a hotărât să scrie la gazetă. Şi nu oriunde, în New York Times, The Old Gray Lady, după cum o alintă americanii. Dar nu toată lumea este de acord cu asta. Am citit articolul şi pot să spun că am văzut zilele astea articole mai bune, prin ziarele româneşti. Poate doar descrierea pe care i-o face Sinatra lui Miles Davis să merite timpul. Şi n-am înţeles ce este atâta de mare problema că nu este plătit pentru ceea ce scrie, dacă scrie bine, eu zic că ar trebui plătit.
Bob Lefsetz are un articol interesant, din care este şi citatul de mai sus.
UPDATE: Kottke nu este de aceeaşi părere. Îmi pare rău că nu am trecut şi lucrurile ce mi-au plăcut în articol. Metafora de la început, cea cu malt joy, ginger dispair ar putea să stea la loc de onoare în orice bar.
I’m in a crush in a Dublin pub around New Year’s. Glasses clinking clicking, clashing crashing in Gaelic revelry: swinging doors, sweethearts falling in and out of the season’s blessings, family feuds subsumed or resumed. Malt joy and ginger despair are all in the queue to be served on this, the quarter-of-a-millennium mark since Arthur Guinness first put velvety blackness in a pint glass.