Acum, vorba lui Teo, când eram mic îmi doream să fiu astronaut , bine în cazul meu clovn. Încă nu e timpul pierdut, şi a rămas încă o opţiune. Mă uitam la trupa prietenului meu, acum câteva zile, şi mi-am adus aminte că în liceu şi chiar după am fost foarte nedumerit de ce nu mi-am dorit să cânt într-o trupă de rock. Sau mă rog orice ar fi semănat cu asta. Să fiu muzician. Am exemple printre prietenii mei că acest lucru ar fi posibil chiar şi în absenţa unui instrument. Nici măcar nu era nevoie să existe o trupă. Doar visul. Dar n-a fost să fie.
Iar în ziua de astăzi în mod sigur nu este momentul. Poţi să aplici pentru o groază de alte vise, dar muzician nu mai reprezintă o opţiune. Dacă în anii şaptezeci erai realizat că aveai un single, sau că semnai un contract de doi lei cu o casă de discuri, iar în anii optzeci managerul tău te servea cu cocaina, dimineaţa la prânz şi seara, în nouăzeci te jucai de-a actorul pe la MTV, însă o dată cu anii ‘00 vine şi sfârşitul visului, sau începutul coşmarului. Apropo, ştiţi ştirea cu executivii unui provider de internet irlandez care glumeau spunând că e bună şi pirateria la ceva, nu mai au starurile rock bani de cocaină.
Ok, unde rămăsesem, ah, da, la anii nouăzeci. Dacă până acum ştiai ce ai de făcut ca trupă, în ultimii ani lucrurile s-au schimbat radical. Acum casele de discuri nu mai sunt la putere. De fapt nu mai are nimeni puterea. Ele nu mai dau nici un ban pe tine, sau mă rog, ţie. Sunt mult mai preocupate să dea în judecată studenţi la Harvard, sau să alerge după puşti de 12 ani şi să îi sperie cu procese de sute de mii de dolari.
Păi şi atunci ţie ce îţi rămâne de făcut? Citeşti presa, afli că de fapt fanii sunt cea mai importantă resursă a ta. Ok, te duci să îi cauţi pe fani. Dar magazinele sunt goale, în mall bate vântul. Mai ţii minte cum arătau ei? Între timp fanii tăi s-au plictisit de cd-urile scumpe, pline de tot felul de briz-brizuri de doi bani. Nu mai sunt de găsit! Au plecat. Aveau ceva mai bun de făcut. Şi chiar dacă nu aveau nimic de făcut, tot au plecat. Pentru că eşti plicticos. Faci ochii roată şi te întrebi, eu unde mă duc acum? Pe reţele sociale, se aude vocea din ce în ce mai stinsă a managerului tău. Uaaau! Foarte tare, frate!
Dar nu e chiar aşa, nu toată lumea e cine pare pe reţelele astea sociale. Copii se sinucid pe MySpace, credeai că ai mii de prieteni pe Hi5, de fapt sunt doi cocalari si o piţipoancă, etc. Şi la urma urmelor nici reţelele sociale nu mai sunt ce erau o dată. Dai fuga pe Facebook, repejor, da’ după aia aflii că s-ar putea să te suspende dacă îţi faci prea mulţi prieteni.
La urma urmelor la ce bun să îţi faci prieteni? Că nici concerte nu prea ai. Lumea nu vrea să asculte ce ai compus în ultimul timp, vrea hituri, vrea inele. Iar în timpul pieselor noi pleacă la budă, sau preferă să urineze pe tipul din faţa lor. Motivul? Hai nu să nu fim ipocriţi. Nici piesele noi nu mai sunt ce erau o dată. E drept, nici tu nu mai ai timp să o arzi aiurea, că eşti tot timpul ocupat, să scrii pe forumuri, să răspunzi la mailuri bolnave, să scrii pe la ziar, pe blog.
Aaaaahhhh! Groaznic.
Noroc cu iPhone-ul ăsta că trece timpul mai uşor.
Vă las să vă gândiţi dacă Arlo Guthrie ar fi avut publicitate pe blog, sau la câţi followeri ar fi avut Mahavishnu Orchestra pe Twitter.
Nopte bună!