04 mai 2009

Despre premianţi, numai de bine

Tot combătând despre şuviţe, barbişoane, prostănaci şi repetenţi, nu este de mirare că am avut preşedinţii pe care i-am avut, campaniile electorale de care am avut parte. În plus, cu un astfel de nivel elevat al discuţiilor, oamenii ar putea să voteze după ce sistem le taie lor capul, uninominal, mixt, hibrid, cu şapte capete, în grup, plurinominal, evoluţionist, şi tot nu ar fi mulţumiţi de rezultat. Pentru că nu rezultatul le va lăsa un gust amar, ci drumul parcurs până acolo.

Ioan T. Morar nu reuşeşte să mă convingă de faptul că Antonescu este ipocrit, doar pentru că a refuzat contactul cu locul în care s-a născut eternitatea (eternitatea mizeriei aş adăuga, pentru că altfel nu îmi dau seama de ce oamenii trăiesc în aceleaşi condiţii de zeci de ani, fără ca nimic să se fi schimbat) Apropo, satul românesc este un exemplu foarte bun al egoismului şi spiritului individualist dus la extrem. Comunitatea de la sat este bună doar pentru bârfa de cu seară, din faţa porţii.

În plus, atunci când acuzi pe cineva de faptul că a fost repetent (a se înţelege analfabet în toată regula, pentru că altfel ai fi amendat deraierile de genul ăsta), ar fi bine să detaliezi puţin, nu să arunci sacul de gunoi la întâmplare pe stradă şi să pleci ca şi cum, nici usturoi n-ai mâncat, nici gura nu îţi miroase.  Pentru că tanti Leana până la urmă avea dreptate. Fără dovadă, nu te ia nimeni în serios. Sau nu.

La ce bun că am ajuns până la urmă la mal, dacă a trebuit să mă tăvălesc prin toate noroaiele? Nu întotdeauna contează cine iese primul, mai contează şi cum iese.

Să luăm drept exemplu alianţa încheiată în iarnă între PDL şi PSD. Dincolo de grotescul situaţiei de atunci, peste care lumea a trecut asemenea alcoolicului ce dă pe gât primul pahar dis-de-dimineaţă, nu i-a obligat nimeni să intre împreună la guvernare. Dar dacă tot au făcut-o, ar fi putut să o facă de-a binelea, nu doar de ochii lumii, pentru ca peste nici o lună să se porcăiască ca la uşa cortului. De fapt, îmi retrag cuvintele, nu ca la uşa cortului, pentru că atunci am fi ştiut şi noi ce şi cum, ci aşa subtil, nici prea prea, nici foarte foarte, pe sub centură, la gioale.

Iar noi rămânem cu discuţiile despre repetenţi. Pe merit. Pentru că adevăraţii repetenţi suntem noi. Din patru în patru ani, cădem la examenul de maturitate şi ne complacem în aceeaşi zeamă lungă, ce ne-a făcut celebrii în anii nouăzeci.