Lângă biroul unde lucrez este un magazin de cartier. Cred că băcănie s-ar fi numit mai demult. Acum este ce vrem noi să fie. Merg aproape zilnic să îmi iau surogatele pentru lipsa ţigărilor. Nu atât a nicotinei, cât a reflexelor de care e mai greu să te dezbari.
Oricum, azi mi-a fost dat să observ o instalaţie stranie, ce se iţea deasupra capetelor vânzătoarelor şi nu mică mi-a fost mirarea să realizez că era vorba despre o cameră video. Şi nu una mică, discretă, ci una care ar fi putut răni un adult în cădere în cădere un adult. (mulţumesc Diacritica)
Eu unul, antrenat fiind gratuit de către degrabă cotrobăitorii în bagaje, din marile hipermarketuri ale ţării, m-am simţit primul cu musca pe căciulă. Hait! Să vezi că ăştia mă cred hoţ. După care, mergând pe firul stream-ului video, observ că de fapt, obiectivul era înclinat aproape perpendicular de neobişnuit. Ghici unde bătea distanţa de focalizare!
Eczact!
Plătesc repede şi o întind ruşinat, nemaiavând nici măcar curajul să o privesc în ochi pe vânzătoare.
Ajuns la birou, gura mea slobodă mi-o ia pe dinainte şi începe să îşi exprime indignarea. Dom’le nu se poate. Este umilitor! La care o colegă îmi replică liniştită. Bine le face dragă, păi dacă fură. Chiar şi aşa, insist eu într-o încercare pare-se sortită eşecului, de a împăca şi patronu’ şi vânzătorul, dar nu e un pic exagerat? O fura una, o fura două, dar n-or fi toate hoaţe.
Chit că experienţa mai mult decât regretabilă în alimentaţia publică mă face să cred exact contrariul.
Toată lumea a ridicat din umeri, şi ce treabă avem noi?
Mai bine le îmbrăca direct în zeghe.