04 august 2010

Cum mi-am petrecut accidentul de bicicletă ep. I

Din motive care ţin numai şi numai de mine, am amânat să recapitulez ce am învăţat de pe urma accidentului de bicicletă/maşină, pe care l-am avut în iunie. Chiar aşa, atunci când sunt vehicule diferite implicate în accident, cine are prioritate? Cel mai mare? Cel mai rapid? Cel mai scump?


Apropos de prioritate, ăsta a fost şi motivul pentru care m-am dat de-a dura pe capota masinii, neacordarea priorităţii. De către şofer. O meteahnă veche printre maşiniştii bucureşteni, din câte am observat. Majoritatea se isterizează când te văd călare pe bicicletă, traversând zebra, dar suferă brusc de amnezie, atunci când trebuie să acorde prioritate bicicliştilor la o intersecţie. Nu că aş fi de acord cu traversarea trecerii de pietoni, dar mie îmi aduce puţin a dublu standard.


Mă rog, să trecem la oile noastre. Sau mai precis la berbec, că altfel nu pot să îi spun. În lipsa abilităţilor mele grafice, am să vă las să vă imaginaţi singuri ce am să povestesc în continuare. Veneam dinspre 13 Septembrie pe Drumul Sării, şi la un moment dat, în dreptul străduţelor care ies în Drumul Sării, o maşină iese dintre blocuri să facă stânga spre 13 Septembrie. Situaţia se complică în momentul în care o altă maşină, deja pe Drumul Sării, venind dinspre Rozătoare, vrea şi ea să facă stânga. Berbecul nostru nu mai aşteaptă ditamai vaporul de Mercedes care ieşea de după blocuri şi face stânga din spatele celeilalte maşini, să intre pe străduţă, moment în care dă nas în nas, sau fie, capotă în furcă peste mine.


În consecinţă, execut un salt peste gâlma de Toyota Aygo şi aterizez regulamentar pe rucsac. Norocul meu că din respect pentru foştii mei colegi de muncă, aveam haine de schimb în rucsac, prin urmare am putut ateriza pe ceva mai moale decât asfaltul gol dis-de-dimineaţă.


Am încercat de multe ori să îmi imaginez cum voi reacţiona în cazul unui accident, ce voi spune, cum mă voi comporta, in ideea în care dacă eşti prevăzător, eşti mai bine pregătit. Am luat în considerare posibilitatea înjurăturilor, dar după o scurtă analiză (inclusiv de DEX) m-am oprit, pentru că ar fi scăzut din valul de simpatie de care aş fi avut nevoie din partea publicului. La fel, în astfel de cazuri, nici isteria nu este extrem de folositoare, din aceleaşi motive evidente. Rămăsese că am să încerc să îmi păstrez calmul şi atât. Dar prin torentele de adrenalină ce puseseră deja stăpânire pe neuronul meu deja zdruncinat, singurul lucru pe care l-am găsit inteligent de spus a fost Cum naiba vă nimeresc!?