După ce m-am ridicat, de fapt, paznicul dintr-un magazin din apropiere şi cu şoferul berbec m-au ajutat să mă ridic, fiind destul de high, am început să îmi evaluez pagubele. La prima strigare, n-a apărut decât o manetă de frână strâmbată şi lanţul sărit de pe foaie. Absolut uimitor, m-am gândit în sinea mea, încercând să mă lupt cu amnezia ce pusese stăpânire pe memoria mea de scurtă durată.
Îmi aduceam aminte că pe Şoseaua Alexandriei evitasem un pasager rebel, care se aerisea cu portiera, mă salutasem cu Florin (mereu uit să îi spun să nu mă mai claxoneze, pentru că s-ar putea să îl înjur la grămadă, cu ceilalţi şoferi pentru care claxonatul este a doua limbă), îmi aduceam aminte vag de Mercedesul imens ... dar n-aş fi băgat mănuşa pe mână că nu i s-a întâmplat altuia, iar eu n-am fost decât spectator. Mai ales, că paznicul de la magazin a ţinut să sublinieze (spectatorii şi goana lor după senzaţional) că n-a crezut că o să mă mai ridic după triplul axel executat de mine prin aer, adăugând că personal ar fi sărit să îl bată pe şofer, dacă acesta n-ar fi sărit să mă ajute (ce vă spuneam de valul de simpatie :D)
Şoferul un pic emoţionat, a reuşit să îmi transmită printre încurajări, unu, că tocmai venea de la service, că se grăbea, că e în întârziere la muncă (agent de vânzări) şi că îi pare rău (cam în ordinea asta). După care s-a oferit să vadă dacă are bicicleta ceva. Maşina lui scăpase intactă. Eu probabil că eram în perioada mea New Age, pentru că i-am spus că bicicleta este OK, iar la spital mă duc singur. Nu a părut foarte mişcat de toată alura mea de Hare Krishna, dar a ţinut să facem schimb de nr. de telefon, promiţându-mi că mă va suna imediat cum se va mai elibera.