După ce mi-am împrăştiat creierii, citind textul lui Dan Rădulescu pentru Decât o Revistă, în urma căruia m-am ales cu nişte voci ciudate care îmi şopteau panicate, dar şpiriduşii, ce-a avut cu şpiriduşii? Cine i-a adoptat? Care şpiriduşi? (dacă voi reuşiţi să vă daţi seama din textul domnului Rădulescu, aţi câştigat neţărmurita mea admiraţie, şi eternă pe deasupra)
clic pe imagine pentru articolul original şi mult succes …
şi în ciuda faptului că sunt mai rupt în fund material şi spiritual ca Ion Cristoiu, mi-am dat seama că totuşi vine Crăciunul, iar eu nu am ce să vă ofer drept cadou de pus sub brad, vouă, celor care adăugaţi bolovani la piedestalul pe care mă cocoţ zi de zi. Bine, acest lucru este valabil pe cei pe care nu i-am întâlnit niciodată IRL, ceilalţi simţiţi-vă liberi să mă invitaţi în casele voastre, la masă, la o cană de vin (înainte să-l fiebeţi şi să-l otrăviţi cu mai mult fucs), la o bere, undeva în oraş, la Tron, de exemplu.
Astfel încât, deoarece pe aici nu va mai apărea nimic nou până pe la mijlocul lui ianuarie (sărbătorile sunt pentru familie şi cei dragi, nu pentru pierdut vremea pe net, altfel spus, s-ar putea să mă fii plictisit şi eu de propriile-mi aberaţii) şi pentru că mă gândeam că s-ar putea să vă fi trecut neobservat linkul în recomandările din dreapta, aş dori să vă urez un sfârşit de an la fel de frumos, cum mi se pare mie concertul ăsta al lui Neil Young.
Am să vă rog să fiţi îngăduitori cu mine, pentru că atunci când vine vorba de Neil Young, sunt din cale afară de subiectiv. Neil Young a fost unul din primele concerte unplugged văzute de subsemnatul pe MTV (MTV-ul ăla vechi, că de ăsta nou nu te poate lega decât momentul în care ţi-ai pierdut complet încrederea în rasa umană), başca unul dintre cele mai bune din toată seria, alături de Arrested Development şi Midnight Oil, de exemplu, că tot am luat-o pe panta amintirilor. Iar Like A Hurricane este cred printre primele piese ale cărei versuri am fost în stare să le reţin (bine, după tradiţionalele One – Metallica, să fim bine înţeleşi, nu U2, pentru că mi-a plăcut mai mult Full Metal Jacket şi Platoon* decât Out of Africa şi Wish You Were Here, dintr-o broşurică pe care o frunzăream prin clasa a şaptea, aşteptând-l cu urechile lipite de Selena din dotare, pe Florin Silviu Ursulescu să dea drumu la Filo-rock şi la Slayer).
Şi în încheiere, vă las cu oamenii de pe staţia spaţială internaţională, apropos, ştiaţi că vechea poză cu Pământul văzut din spaţiu a fost updatată? Am aflat şi eu zilele trecute, prin urmare trebuie să-mi reîmprospătez retina virtuală, că tot ziceam că îmbătrânim şi ne lamentăm despre cum MTV-ul era bun pe vremea noastră, politicienii altruişti (n-am avut noi norocul ăsta, alţii). Au revoir.
___________________________________________________________________________
*prostii, cine vedea în clasa a şaptea Platoon?! Mai degrabă Dispărut în misiune 2, pe casetă video. Nici acum n-am înţeles de ce ne-au zis că n-au voie copiii să vadă scena când îl torturează pe Chuck Norris. Cum n-am să înţeleg de ce aceeaşi copii, nu aveau voie să intre la Gară pentru doi. Dar presupun că în viaţă trebuie să le fii recunoscător oamenilor mari, fără să cunoşti în detaliu toate amănuntele sordide