18 ianuarie 2011

duios, curiozitatea mea trecea

dollo

Am aterizat ieri seară pe blogul lui Dollo, refuzând să cred ochilor ce citeam la Beranger. N-ar fi trebuit să fiu atât de sceptic. Am văzut comportamentul replicat în o mie şi una de versiuni. Bănuiesc că ăsta este motivul pentru care nu m-am mulţumit în şcoala de secretare cu faptul că am învăţat să dactilografiez cu patruzeci de cuvinte pe minut şi am învăţat şi cum se pun diacriticele.

Întrebarea care încă mai zăcea ascunsă adânc în creier, azi pe la zece dimineaţa, mergând cu tramvaiul 32 (un prieten mi se plângea că era să fie tâlhărit de câteva ori, însă mie mi se pare doar insuportabil de deprimant, în fiecare zi întâlneşti trei sau patru cazuri sociale, cred că e de la softul livrat de către SIVECO către Casa de Asigurări de Sănătate şi care a făcut bum zilele astea?), ok, întrebarea era DE CE? De ce aşa şi nu altfel? De ce a dispărut la foarte mulţi dintre copiii din ziua de azi, interesul pentru farmecul călătoriei, iar singurul lucru relevant pentru ei este obţinerea satisfacţiei? Cât mai repede, instant (gen Google instant, pe voi nu vă enervează funcţia aia?), dacă se poate.

Un prim răspuns facil, ce mi s-a iţit din ungherele minţii a fost, părinţii. Sigur că da, părinţii care nu mai au timp să se certe cu pentru ei şi fac compromisuri. Dă-i, fă-i, numai să mă lase în pace. Numai că un compromis este bun atâta timp cât interlocutorul tău ştie de el. Altfel, nu valorează doi bani. Copiii pe care i-am cunoscut eu, nu păreau să fie foarte conştienţi de sacrificiile părinţilor. Eu văd un fel de cerc vicios aici, o spirală a fugii de responsabilitate, pentru că de multe ori, părinţii nu-şi dau seama, dar ajung să muncească doar pentru a hrăni nişte minţi bântuite de vreau, pentru care totul capătă o valoare instrumentală.

Un al doilea vinovat de serviciu ar fi profesorul. Nu înţeleg cum părinţii sunt total indiferenţi (cel puţin din ce am cules eu, impresii, păreri, dări de seamă) faţă de cei cu care progeniturile lor îţi petrec majoritatea timpului. Dacă faci un calcul simplu, un copil stă mai mult la şcoală decât acasă. Şi atunci? Profesorii din păcate sunt depăşiţi de situaţie în cel mai rău mod posibil. La capitolul autoritate. Şi nu înţeleg prin autoritate dreptul de a da copiii de pereţi, poţi s-o faci şi acum, more or less. Mă refer la autoritatea pe care ar trebui să ţi-o confere poziţia de profesor. Ce trebuie să faci tu? Să mă înveţi. Dar dacă tu nu ştii să foloseşti un browser(it's called Firefox! Şi nu Mozila, ca pe câinele vecinului), messengerul, n-ai deschis în viaţa ta un calculator, de ce te-aş crede eu pe cuvânt, atunci când încerci să mă convingi că Istoria poporului român este plină de dovezi de vitejie? În aceeaşi ordine de idei, cât de geniu trebuie să fii să propui nişte ore în care copiii să înveţe câteva reguli elementare de tehnoredactare (nu pui pauză înainte de virgulă, se pun trei puncte, maxim, am zis! nu subliniezi în text decât dacă-i musai)? Probabil că va trebui să aşteptăm următoarea mare reformă a sistemului de educaţie.

Primul contra-exemplu pe care l-aş da a fost momentul în care am realizat cât mai am de ascultat şi că din păcate un singur album bun Morgoth nu înseamnă mare lucru în ordinea firească a lucrurilor. Am fost bucuros. Mă aşteaptă o perioadă lungă în care curiozitatea mea va fi satisfăcută căutând în loc să aştept să crească smartfonul din pământ. Ştiu, este încă unul din discursurile de tipul, pe vremea mea ..., dar tocmai despre asta era vorba. Până acum câţiva ani erai obligat să cauţi. Te obliga sărăcia surselor. Acum, când oferta este mai mare decât orice am fi visat noi, ce facem? Cumpărăm din coşul de reduceri, chiar de la intrare.