Acum nu mai sunt singur dacă nu cumva hotărârea* de a urmări interviul de la TVR1 cu preşedintele Băsescu, n-a pornit dintr-un impuls masochist. Am lăsat telecomanda jos, cu inima-mi cât un purice, dar chiar şi cele mai sălbatice aşteptări mi-au fost rapid spulberate la auzul intenţiei preşedintelui de a desemna un corp special de medici, verificaţi moraliceşte.
În viziunea domnului Băsescu, vor fi evitate în viitor cazuri precum cel al lui Omar Haissam, degrabă bolnav de cancer în România şi actualmente beneficiar al aerosolilor sirieni. Nivelul discuţiei nu depăşea ora închiderii restaurantului, oră la care ospătarii fac inventarul alcoolicilor şi a veselei care a dispărut peste zi.
Şi dacă tot eram într-o dispoziţie gen Bear Grylls, am schimbat pe Antena 3, unde domnul Gâdea în chestiona prin telefon pe domnul Antonescu despre proaspăta apariţie a preşedintelui.
Băsescu ... o căzătură… tună viteazul profesor de istorie.
Hait, mi-am zis. Uite cum se duce pe apa sâmbetei şi campania electorală, înainte de a începe!
Toate chestiile ăstea mi-au adus aminte de coperta unei cărţi al cărei titlu şi copertă îmi dădea fiori pe vremuri. Eram mic şi încă nu terminasem de explorat pe de-a-ntregu' biblioteca maică-mii. Iar titlul ăsta, „Corabia nebunilor”, mă atrăgea nespus. Nu înţelegeam ce caută nişte nebuni pe o corabie. Care nici nu arăta a corabie, ci mai degrabă a vapor. Dar mă rog, ce ştiam eu. Acum că am crescut mare şi l-am citit şi pe Michel Foucault** (pe care aţi fost avertizaţi, trebuie să-l serviţi în doze mici) stau şi mă minunez. Cât de bine se potriveşte titlul ăsta întru descrierea întregii scene politice de la noi!
Pentru că numai nişte indivizi complet lipsiţi de cel mai elementar simţ al realităţii (aia de dinaintea lui Adrian Ursu sau a Oanei Grecu, acum defunctă) pot să trimită SMS-uri în rafală, precum Mitrea, către cineva pe care nu l-au întâlnit vreodată în viaţa lor. Eu înţeleg că şi ei sunt oameni, dar nu pot să-mi bag în cap că oamenii s-au tâmpit într-atâta! Cu siguranţă că parlamentarii noştri fac parte dintr-o rasă încă nestudiată (de pe alte planete kepleriene) îndeajuns de atent, de aici şi gafele monumentale, gen Pasat.
La final, pentru cei mai rezistenţi dintre voi, vă ofer o secvenţă din film (cartea a rămas la Tulcea). Păstraţi-vă răbdarea măcar până la 1:25 (nu pun link, că ştiu că o să fiţi tentaţi să săriţi începutul şi e păcat de la Stanley Kramer, că e cu Lee Marvin :D)
________________________________________________________
* Adică, dacă s-a petrecut în prezenţa unei doze prea mari de luciditate, sau în absenţa ei totală ...
**Trebuie să recunosc că sunt subiectiv. Pe cât îmi plăceau articolele lui Bogdan Ghiu din Dilema, pe atât textele lui Foucault îmi dădeau frisoane. Mai întotdeauna rămâneai la sfârşit cu impresia, în ciuda arheologiei, că eşti încă în pom. Nu ca în Metafizica moralelor, a lui nenea Kant. După ea, parcă plecai acasă mai lămurit, mai cu inima împăcată. Mă rog, nu lămurit în sensul că de acum ştii care sunt cipsurile care îţi plac cel mai mult sau ce conservă să alegi la Kaufland, dar orişicât.