N-are importanţă despre jobul în sine, dar o întrebare s-a strecurat pe parcursul tuturor şedinţelor. De fiecare dată când pomeneam şcoala pe care am urmat-o, pentru a umple spaţiile goale, că de experienţă nu putea fi vorba, o întrebare revenea obsesiv în discuţie. Ce poate (accentul este foarte important în mediul privat) face cineva cu ştiinţele politice în România?
Pentru cine nu e la curent, mediocrul din mine a urmat cinci ani (sunt eu mai întârziat, facultatea durează patru ani) cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice de la Universitatea Bucureşti, pe scurt FSPA.
Deci, care-i treaba cu oamenii şi ştiinţele politice? Cum poţi să porneşti o maşină în fiecare dimineaţă, să ţii minte cui trebuie să-i dai prioritate şi câte pâini trebuie să cumperi când te întorci acasă seara, dar nu poţi să reţii două, trei lucruri despre ştiinţa politică? Ni se pare normal să avem o hartă a genomului uman, să existe un virus care să atace controlerele din centralele nucleare iraniene, dar ne arătăm surprinşi atunci când aflăm că cineva a studiat nestudiabilul.
Paradoxal, în tot acest timp concurenţa pe locurile în FSPA rămâne ridicată. Situaţia e cu atât mai stranie, cu cât dacă în cazul dreptului sau a economiştilor finalitatea se vede la orizont, oamenii care dau la astfel de facultăţi exotice, par că habar nu au de ce au nimerit acolo. Nu o dată i-am auzit pe studenţii de acum, spunând că motivul pentru care au ales ştiinţele politice este pentru că îşi doresc să urmeze o carieră în politica românească. Dincolo de enormitatea auto-evidentă a enunţului, logica din spatele lui continuă să-mi scape. Chiar dacă facultatea de ştiinţe politice n-are cum să-ţi dăuneze într-o posibilă carieră politică, nici nu cred că te va ajuta foarte mult. Cel mult te va face să te gândeşti de două ori dacă să candidezi sau nu.
Bineînţeles că nu aşa stau lucrurile în toate cazurile, şi că sunt şi oameni care au ştiut foarte bine de ce s-au dus acolo, am prieteni care acum sunt la Bruxelles, studiază pentru doctorat în Statele Unite, predau etc. Dar majoritatea lucrurilor de genul ăsta ţin de bucătăria internă.
Fie că ne place sau nu, (sincer mie îmi place, îmi oferă un motiv de vorbă cu
Pe mulţi dintre foştii mei colegi i-am văzut cel puţin jenaţi, dacă nu de-a dreptul ruşinaţi de faptul că au făcut o astfel de şcoală. O parte dintre ei, nu dădeau doi bani pe ea, încă înainte de a o fi terminat. Eu încă n-am terminat-o, dar mai dau un ban, doi. Mi-aduc aminte de examenele finale şi cum mi-a şoptit suav un coleg, eu în patru ani, n-am citit nimic de Rawls, cine-i ăsta? Sfatul meu a fost să n-o mai spună cu aşa mare uşurinţă, pentru că faptele pot fi interpretate.
Mi-ar fi la fel de uşor să acuz profesorii că au pactizat cu diavolul, intrând în politică înainte de a se asigura că au cui lăsa locul rămas liber după plecarea lor, ziariştii care încă nu ştiu care este parcursul unei legi în Parlament, sau ce înseamnă democraţie consolidată, pseudo-analiştii care au condus institute sau au binecuvântat sondaje falsificate, oameni respectabili care s-au luat la bătaie, filozofi care s-au apucat să promoveze maimuţe. Dar n-am să o fac.
În schimb, prefer să mă amuz aducându-mi aminte de răspunsul unui coleg la întrebarea pe care i-a pus-o profesoara Czobor în primul an, contrariată de dezinvoltura cu care acesta gafa la cursul de Istoria ideilor politice,
de ce aţi dat la ştiinţe politice, domnule student?Iar răspunsul a fost nimicitor,
pentru că la Politehnică puteam să intru fără probleme, dar mi-am dat seama că dacă spui la bere că ai făcut medicină sau psihologie, nu te bagă nimeni în seamă. Dar ştiinţele politice sunt ceva aşa, exotic! Nu ştie nimeni de unde să te ia. Pari interesant.Şi trebuie să vă mărturisesc că exotice au rămas.
şi o recompensă pentru cei mai răbdători dintre dumneavoastră, un curs al profesorului Lessing, astăzi despre ce înseamnă cetăţenia