Nu vreau să fiu prost înţeles. Nu militez pentru o autoimolare colectivă, tone de cenuşă aruncată peste capetele seci ale electoratului român.
Mai degrabă, aş vrea să stăm puţin şi să ne gândim că lipsa bunăstării din nota de plată pe care o plătim, vine de foarte multe ori din diferenţa dintre teorie şi realitatea de zi cu zi.
Vă propun următorul experiement:
Să spunem că lucraţi la o firmă de construcţii în România. Aţi fost angajat pentru că aţi terminat facultatea de construcţii. Munca dumneavoastră este pur tehnică. Însă interacţionaţi destul de des cu managementul firmei, care vă cere sfaturi tehnice. Astfel ajungeţi să aflaţi despre comisioane ascunse, licitaţii măsluite şi alte practici la limita legii sau chiar dincolo de lege, pe care compania unde lucraţi le foloseşte pentru a obţine contracte cu statul. După un timp, vă daţi seama că fără aceste contracte obţinute pe căi murdare, compania care v-a angajat nu ar putea să se menţină pe piaţă, ba chiar ar fi ameninţată cu falimentul. Sunteţi căsătorit(ă) de trei ani şi aveţi doi copii. Aveţi rate la casă şi maşină. Dacă plecaţi de la firma pentru care lucraţi în prezent, riscaţi să pierdeţi fie casa, fie maşina, fără a vă pune însă siguranţa familiei în primejdie. Probabil că după o perioadă de şomaj de şase-opt luni vă veţi angaja, dar salariul, chiar şi în cel mai optimist scenariu, ar ajunge doar la jumătate din ce câştigaţi acum.
Ce faceţi în această situaţie?