Oi fi eu blogger mic care a văzut trafic doar pe şuseaua Alexandriei, dar cînd oamenii mari se iau de lucruri dragi, nu-ţi rămîne decît să scoţi securea războiului şi să tai frunză la cîini. N-am să încerc să deconstruiesc argumentele duşmanilor, ci am să mă rezum doar la a observa cît de uşor este să pici în păcatul confuziei dintre cauză şi efect. Filmele sunt proaste pentru că era o modă mai de mult, o modă proastă. Deci, filmele care au stîrnit moda trebuie că sunt proaste. La fel cum dacă fanii Pink Floyd sunt proşti, atunci musai să fie şi trupa proastă. Sau am reţinut eu pe dos?
Trebuie să spun din start că sunt nu subiectiv, ci cîştigat pe de-a-ntregu de filmele de groază. Mi-aduc aminte cum stăteam marţea pînă tîrziu, la seara horror de pe italiauno. Am văzut hellraiser, the church, halloween, plus o tonă de maculatură de zombie, vampiri, poliţişti maniaci. Îmi plăceau pentru senzaţia copilărească (rahat, doar eram copil) de spaimă pe care ţi-o dădeau, pentru că le urmăreai la unu noaptea, cînd nu se mai auzea nici musca şi oricum erai cu creierii praf după ce bătusei maidanu sau băncile şcolii, în funcţie de lista de priorităţi în viaţă a părinţilor.
You don't want to see Serbian Film. You just think you do. You've been far too desensitized. You've laughed at people that fainted in theaters, snickered at legends of grown men and women who walked out of movie premieres and puked on lobby floors. You think you've seen it all and after this, you'll wish you had.
Unul din lucrurile pe care le-am învăţat urmărind filmele de groază este că pot fi un foarte bun indicator al graniţelor imaginaţie/suportabilităţii personale. Cît de mult poţi să mergi, fără să te uiţi înapoi. O metodă bună de a acumula puncte la capitolul skill. După ce am văzut Saw, de exempul, am crezut pentru scurt timp, că văzut cam tot ce se putea vedea. După care a venit Holocaustul canibalilor şi m-am liniştit. Întotdeauna se poate mai bine. Iată o altă bilă albă pentru filmele de groază. Te învăţă că niciodată nu e prea tîrziu să-nveţi ceva.
Sincer, apreciez în aceeaşi măsură un film precum Cubul la fel de mult ca şi Prinţul Întunericului (pe care l-am văzut la un cinematograf care arăta mai horror decît însuşi filmul) sau Hellraiser. Cu titlul de părere personală maximă, pentru genul horror contează mai puţin scenariul sau efectele speciale/bugetul pentru ele, şi mai mult ataşamentul/devotamentul regizorului pentru genul respectiv. Mă gîndesc că sunt foarte puţini regizorii care au traversat genurile dinspre şi spre horror. La fel ca şi pornografia, este unul din locurile unde nu contează cît de mult succes ai avut în viaţa cinematografia reală. Cu toate că, trebuie să mărturisesc că în topul fanteziilor mele se numără şi un roman de Jane Austen în regia lui John Carpenter.
Şi pentru că deja simt că risc să vă pierd, pentru că m-am lungit prea mult am să mai spun că pentru filmele de groază, cred că nu este nevoie decît de o doză straşnică de umor şi autoironie. Restul e celuloid.
Celor care îşi doresc un text serios (care să abordeze creativ genul) le recomand acest articol despre A Serbian Film ...
Iar în ultimă instanţă, faptul că mă întreb mai puţin decît mă întreabă alţii, cum pot să-ţi placă filmele de groază?, mi se pare un motiv destul de bun să mă bucur în aşteptarea următorului film care o să mă sperie de-o să-mi sară fulgii.