Am cumparat inainte de Sarbatorile de Pasti doua cabluri SCART de la una din tonetele din interiorul magazinului Muzica. Unul dintre ele era pentru mama, care tocmai primise un dvd player cadou, dar care s-a dovedit inutil pentru ca televizorul Philips nu avea mufa SCART. De fapt, intr-un final ambele cabluri s-au dovedit a fi inutile, deoarece sunt prost facute. In momentul in care conectez televizorul si dvd-ul, raman imagini in fundal cu postul tv. Ma rog, inca o investitie proasta, nu cred ca daca ma duc cu ele inapoi, mai am vreo sansa sa imi recuperez banii. Furios pe cabluri, m-am intors la măţăraia anterioara din spatele televizorului meu si pentru a ma calma, am vazut Roger Waters – In the Flesh. Productia este superb realizata de catre James Guthrie, The Wall,
David Gilmore solo, probabil ca este unul din motivele pentru care incepe concertul cu piesele din The Wall. Inceput care m-a facut sa ma gandesc ca ma asteapta de fapt un The Wall re-edited live, 2000. Publicul arata de asemenea impresionant, foarte aproape de scena, cam toata lumea din fata parea a fi baby boomers, curatica, apretata, atmosfera semana cu o seara in oras, in ciuda numarului destul de mare de oregonezi. Foarte buna si introducerea, cu scenele din culise, inainte de concert, cu un Doyle Bramhall II pozand excesiv, cu Waters relaxat, cantand vesel fragmente de muzica pe o chitara rece, detasat absolut de tensiune, iar gestul lui, Andy Fairweather Low din final, in care isi aranjeaza reverul hainei face toti banii. De altfe, prestatia lui pe scena merita urmarita pe tot restul concertului
Revenind la primele piese, Waters inca reprezinta o aparitei ce iti taie rasuflarea, dupa atatia ani,
reuseste sa domine scena fara a lua fata celorlalti. Bramhall este de la inceput revelatia concertului, atat solo-urile cat si restul prestatie este impecabila. Spre rusinea mea, nu l-am recunoscut neam pe Snowy White, probabil ca ar fi trebuit, atata timp cat este unul dintre cei mai cuminti chitaristi pe care i-am vazut. Chiar la un moment dat, m-am simtit foarte vinovat pentru ca parea ca toata lumea i-a luat-o inainte. Insa dupa primele patru piese, surprise, Final Cut. Foarte buna trecerea de la intrebarea should I trust the government? la pataniile lui Maggie din Southampton Dock. Pigs on 
the Wing, amandoua legate, se intorc la atmosfera acustica din Mother si introduc o piesa pe care mi-am dorit-o tot timpul sa o vad live, Dogs, cu doua solouri naucitoare, plus o mica partida de poker in partea a doua, in care Waters manevra la fel de bine sticla de whisky, cat si cartile. Cred ca a castigat Fairweather. Partile vocale cantate de Carin si Bramhall sunt foarte curate si la obiect, poate ca le lipseste un pic de accent, violenta din spatele versurilor
You gotta be able to pick out the easy meat with your eyes closed
And then moving in silently, down wind and out of sight
You gotta strike when the moment is right without thinking.
And after a while, you can work on points for style
No, acum vine partea cea mai grea. Piesa care m-a inspaimantat cel mai mult in tot anii astia, Welcome to the Machine. Corul foarte bine legat, cu P.P. Arnold [o cunostinta mai veche pentru Roger Waters, cantand Perfect Sense pe Amused to Death] , pe departe cea mai buna voce, a schimbat pentru un moment atmosfera aproape inumana a piesei, facand-o mai calda. Probabil ca din cauza asta m-am ferit intotdeauna de piesa asta. Nu cred ca exista alta bucata muzicala [da, sunt fan Pink Floyd, toate piesele Pink Floyd incep cu nu exista alta piesa, sa fim intelesi]care sa inspire mai mult un univers rece, dezumanizant, distopic, numai bun pentru 1984, brrr. Insa are un bonus pe masura, motto-ul tuturor chitaristilor din Romania, You bought a guitar to punish your 'ma,
Cam asta a fost, deocamdata ...
reuseste sa domine scena fara a lua fata celorlalti. Bramhall este de la inceput revelatia concertului, atat solo-urile cat si restul prestatie este impecabila. Spre rusinea mea, nu l-am recunoscut neam pe Snowy White, probabil ca ar fi trebuit, atata timp cat este unul dintre cei mai cuminti chitaristi pe care i-am vazut. Chiar la un moment dat, m-am simtit foarte vinovat pentru ca parea ca toata lumea i-a luat-o inainte. Insa dupa primele patru piese, surprise, Final Cut. Foarte buna trecerea de la intrebarea should I trust the government? la pataniile lui Maggie din Southampton Dock. Pigs on 
the Wing, amandoua legate, se intorc la atmosfera acustica din Mother si introduc o piesa pe care mi-am dorit-o tot timpul sa o vad live, Dogs, cu doua solouri naucitoare, plus o mica partida de poker in partea a doua, in care Waters manevra la fel de bine sticla de whisky, cat si cartile. Cred ca a castigat Fairweather. Partile vocale cantate de Carin si Bramhall sunt foarte curate si la obiect, poate ca le lipseste un pic de accent, violenta din spatele versurilorYou gotta be able to pick out the easy meat with your eyes closed
And then moving in silently, down wind and out of sight
You gotta strike when the moment is right without thinking.
And after a while, you can work on points for style
No, acum vine partea cea mai grea. Piesa care m-a inspaimantat cel mai mult in tot anii astia, Welcome to the Machine. Corul foarte bine legat, cu P.P. Arnold [o cunostinta mai veche pentru Roger Waters, cantand Perfect Sense pe Amused to Death] , pe departe cea mai buna voce, a schimbat pentru un moment atmosfera aproape inumana a piesei, facand-o mai calda. Probabil ca din cauza asta m-am ferit intotdeauna de piesa asta. Nu cred ca exista alta bucata muzicala [da, sunt fan Pink Floyd, toate piesele Pink Floyd incep cu nu exista alta piesa, sa fim intelesi]care sa inspire mai mult un univers rece, dezumanizant, distopic, numai bun pentru 1984, brrr. Insa are un bonus pe masura, motto-ul tuturor chitaristilor din Romania, You bought a guitar to punish your 'ma,
Cam asta a fost, deocamdata ...
Link