Am descoperit ideea boicotului produselor italiene pe blogul lui Mădălin Matica, unul din blogurile pe care le citesc cu regularitate şi nu am putut să îmi abţin o remarcă zglobie: “Hai Mailate, că ai făcut-o de oaie! S-a ales praful şi de Fabulospirit şi de puţinul sprijin de care se mai bucura Cioroianu. Sau cum un om ajunge spaima unui întreg minister, care minister este oricum îngheţat în proiect. Cum este posibil oare ca de la o crimă, oribilă ce e drept, însă ce rămâne un act de voinţă individuală, se poate ajunge atât de repede la discursul emoţional, prezent pe televizor şi în presă? Ce ne-a trezit atât de repede din somnul nefericit de liniştitor în care pluteam înainte de sărbători.
Si dacă tot am pomenit de sărbători, am să încerc să argumentez de ce orice iniţiativă ce are la bază ideea de boicot al unor produse este sortită eşecului în cazul românilor.
Primul motiv ar fi dat de frenezia, rudă cu isteriile în masă, ce bântuie de câţiva ani consumatorul roman. În Anglia, se estimează că englezii îşi vor reveni din şocul financiar rezultat de pe urma cumpărăturilor din luna decembrie, pe undeva spre sfârşitul lui ianuarie, începutul lunii februarie. În România, mahmureala financiară se întinde poate pe undeva spre ziua copilului, plus că se lasă cu tot felul de credite şi alte cele. Prin urmare, a-i sugera romanului să boicoteze un anumit produs este asemănător cu a-i spune unui copil să nu pună mana pe ceva. Până la urma, fiecare dintre noi îşi doreşte să păstreze un pic din copilăria sa. Noi ne păstram comportamentul copilăros la cumpărături.
Este de la sine evident, că pentru a avea success, acest gen de iniţiativă are nevoie de solidaritate. Ori solidaritatea, sau viteza efectului de propagare, trebuie să aibă la baza o anumita imagine despre adversar, cel puţin în subconştientul colectiv. Cu alte cuvinte, toţi oamenii trebuie să vadă acelaşi film, când vine vorba despre subiect. Ceea ce nu este cazul Italiei. Italia reprezinta cel mult tara în care ne-au dispărut ospătarii, barmanii, instalatorii şi cam atât. Lucruri foarte practice, nimic de natura sentimentală. Alta ar fi fost situaţia în cazul Franţei. Cât despre Statele Unite, nu cred că se pune problema.
O alta caracteristică a unui boicot este reprezentată de faptul că dorinţa de acţiona are la bază convingeri puternice, oricât de greşite ar fi ele, numai puternice să fie, în faţa argumentelor contrare de orice natură. Trebuie să crezi cu putere în justeţea convingerilor tale, pentru a fi convins sa te scuturi de inerţie şi să iei atitudine.
Şi cu asta ajung la ultimul element, atitudinea. Sau simţul civic, sau oricum vreţi să ii spuneţi. Nu este nevoie decât sa privim puţin în jurul nostru, pentru a ne convinge că avem mari carenţe la acest capitol. Din păcate, nu avem nici o autoritate europeana care sa ne impună clauza de salvgardare în privinţa simţului civic. Sau a bunului simţ, daca tot veni vorba. Unde eşti tu Remeş, doamne ?