Poate că este un pic deplasat titlul, nu am de gând să povestesc ce nu se poate povesti. Dacă vă spun cum a fost, nu o să mă credeţi, dar asta nu înseamnă că nu se poate istorisi ce s-a mai petrecut pe alături.
Nu ştiu cum sunt alţii, dar în ceea ce priveşte organizarea, suntem încă în Evul Mediu. Chiar mi-aş fi dorit, dincolo de altceva, să văd s-ar fi descurcat cu brăţările, oricum inutile, cele două dudui de la intrare.
Am câteva lucruri de spus cu privire la formaţia din deschidere, formaţia lui George Baicea. Prima s-ar duce către toboşar, nici nu mă obosesc să caut cum îl cheamă. Nici el nu s-a obosit să bată. Când stai şi te hlizeşti la balcoane, nu de femei, balcoane, balcoane, este normal să mai scapi şi beţele. Cât priveşte prestaţia generală, ce să zic. Poate că se gândeau să nu îi ia faţa lui Eric Sardinas. De frică să nu ne obosească prea mult, nu s-au obosit nici ei. Altă explicaţie nu am, pentru că de arătat că ştiu să cânte au arătat. Dar atât. Ok, am înţeles, ştii să cânţi, dar şi eu ştiu să ascult, şi îmi trebuie mai mult decât Jimi Hendrix sau SRV. Vreau să văd cum cânţi tu. Iar chestia cu Voodoo, este la fel de fumată şi siropoasă ca şi vocile de copii pe albumele de rap. Dar, din câte îmi aduc aminte şi Eric Sardinas a cântat în deschiderea lui Steve Vai acum ceva timp, la Sala Palatului, şi asta nu l-a împiedicat să umble din scaun în scaun prin sală. Aaa, da, ştiu, nu puteaţi de vipuri, ajungem şi la ele.
Publicul părea jumătatea venit să se uite la urs, iar cealaltă jumătate era mai blazată decât Roger Waters privind o casetă VHS cu Pink Floyd la Veneţia. O notă specială pentru specificul românesc al VIP-urilor ce stau în faţă. Nota patru. Apropo de Veneţia, au vrut şi italienii atunci, şi s-au trezit cu o ploaie de sticle în cap. Când am intrat prima dată, am crezut că nu văd bine, toate mesele de jos erau rezervate. Iar când nu le ajunsese cartonaşele, puseseră nişte pierde vară să stea cu fundul acolo. Pentru ce? Ce vroiau să vadă? Ce naiba, nu înţelege nimeni că în faţă trebuie să stea fanii?! Oamenii care chiar au venit pentru muzică, nu pentru că îi ştiau pe organizatori. Ce să caute aşa zisele VIP-uri în faţă? Să mănânce cârnaţi. Că aşa au văzut la mamele lor acasă. Până şi Irina Loghin îi pleznea, dacă îi vedea. Mai ales, că erau VIP-uri în sensul că se cunoşteau între ei, nu că i-ar fi ştiut şi alţii. Cel puţin eu n-am văzut pe nimeni, în afară de câţiva cioclii ai muzicii româneşti.
Domnului cărunt din stânga, care dorea să îl ia la nuntă pe Sardinas, îţi sugerez să îl inviţi pe băiatul cu geanta de cd-uri, care se ruga de noi să îi cumpărăm marfa, ca la piaţă. Nu ştiu cine este, l-am văzut de câteva ori cântând la muzicuţă, dar, în zilele noastre, dacă nimeni nu îţi descarcă muzica de pe internet, cum naiba să audă de tine. După concert avea o faţă atât de tristă, stătea cu geanta aia diplomat la mese afară, dar tot nimic. Ce naiba să mai vinzi după concertul ăla. Poate droguri. A, dacă împacheta frumos totul într-o oferta de doi într-unul, le dădea cu biletele, existau soluţii, dar nu, ne-am trezit mai cu moţ, să vindem castraveţi la un concert. Numai în România puteai să vezi precupeţe la un concert de blues. Să se ducă la spectrele ălea de vipuri de doi lei să le vândă cd-uri. Dar nici la ei nu cred că prinde. Păreau scăpătaţi.
Oricum, discuţia luase direcţii fabuloase în primele rânduri. Cum slide-ul îl avantajează pe Sardinas, între noi fie vorba, îl avantajează la fel de mult cum îl avantajează pe Steven Seagal Foltene. Iar între Rory şi Thin Lizzy exista într-adevăr o asemănare, şi el şi Phil sunt irlandezi, dar cam atât ar fi putut fi spus la un concert de deltă. Parcă eram la emisiunea lui Mihai Călin.
Dar bag mâna în foc că s-au dus acasă şi au ascultat ultima piesă a lui Bitman. În loc de încheiere, vreau să mulţumesc familiei, lui Dumnezeu şi nu în ultimul rând to my brother from another mother, Orbitoru’, pentru şansa de a nu pierde complet vremea anul ăsta. Mă înclin.