Mă uit la campaniile anti-piraterie, la toate organizaţiile, avocaţii, scandalurile din muzică. Şi văd o tonă de bani aruncaţi pe fereastră. Oare nu ar fi fost mai folositor să îi cheltuiască pe găsirea unor noi modalităţi de a ajunge la mine? Răspunsul este scurt. Nu! Pentru că din punctul lor de vedere, eu trebuie să fac drumul până la magazin. Ca acum douăzeci de ani. Dar vremurile au trecut. Iar magazinul este gol, iar vremurile sunt altele. De ce ar trebui eu să sprijin o industrie care nu mai ştie pe ce lume trăieşte? Pentru artişti precum Coldplay, care nu au încă curajul să facă ce au făcut Radiohead sau NIN? Care hrănesc un gigant inutil precum EMI? Cică avem case de discuri reprezentate în România. Una are sediul din câte îmi aduc aminte pe Blvd. Dacia. Mereu mă întrebam când treceam pe lângă imobilul vechi, ce naiba caută o casă de discuri într-o vilă?
Atitudinea lor îmi aduce aminte de atitudinea magazinelor şi porcăriile lor de cutii de ţinut bagajele. Săracii paznici au înţeles că ar fi obligatorii. CÂND ELE NU SUNT! NU trebuie să îţi bagi tot timpul rucsacul acolo, NU trebuie să ţi-l sigilezi cu nu ştiu ce folii de plastic. Dar ei continuă să îşi trateze clienţii ca pe nişte potenţiali hoţi. Mentalitate de miliţian.
Mai nou, Pink Floyd spune că EMI nu a calculat bine preţul şi practic au fost furaţi timp de zeci de ani. Acuma să văd cine este hoţul. Asta ar trebui să îl enerveze pe Roger Waters chiar mai mult decât Pink Floyd-ul din anii ‘80.
Ca ira!