"Toată viaţa societăţilor în care domnesc condiţiile moderne de producţie se prezintă ca o imensă acumulare de spectacole. Tot ceea ce era trăit în mod direct s-a îndepărtat într-o reprezentare."
Titlul colecţiei este ambiţios, spaţii publice. Primul pas a fost făcut, dar nu ar trebui să se oprească aici. Au existat şi în anii nouăzeci câteva încercări timide, precum cele de la Univers, de publicare a lucrărilor despre televiziune ale lui Pierre Bourdieu. Iar acum nimeni nu îşi mai aduce aminte de ele. Cu toate că vedem cam ce a făcut televiziunea din oameni.
În ziua de astăzi mai toată lumea te întreabă la ce bun?, în momentul în care faci o recomandare. Păi mare este grădina televiziunilor şi prea mulţi au sărit gardul. Cartea lui Comănescu te va ajuta să nu te mai miri, şi cam atât. Nu este scrisă cu scopul închide fire lăsate nelegate, ci mai degrabă deschide cutia Pandorei. Mai multe întrebări, mai multe probleme de rezolvat. Dacă e să răspundă doar la o întrebare, aceea este cum. Din păcate, numai individual ne putem răspunde şi De ce?
Păcat însă că este scrisă din perspectiva presei tradiţionale, din punctul de vedere a ceea ce a fost acum zece ani, şi nu a ceea ce este acum, sau ce va fi peste şase luni (ori poate eu ar trebui să nu îl mai iau atât de mult în serios pe Jeff Jarvis). Ar fi fost mult mai interesantă INMHO, dacă ar fi fost scrisă din perspectiva bloggerului Iulian Comănescu şi nu a ziaristului/analist Iulian Comănescu (dezechilibrul cantitativ între offline şi online. 120 de pg. vs. 50). A, şi ar fi fost chiar interesant de văzut cum arată tag cloud-ul cărţii, cel real!
Este adevărat că nu este o carte de genul, Cum să scrii un hit pop în zece paşi, precum cea scrisă de Bill Drummond, dar după ce o citeşti, nu te îndoieşti că se poate scrie şi o astfel de îndreptar. Cum să ajungi celebru în trei paşi. Cele 15’’ de faimă transformate în legitimitate eternă.
Nivelul mass-media a ajuns în ultimul timp atât de jos în România, încât cartea lui Iulian Comănescu poate că reuşeşte într-un fel, să repună în drepturile sale jurnalismul românesc, prin faptul că dezvăluie, cu parcimonie, e drept, câteva din mecanismele din spatele ecranului, de orice fel. Nu de alta, dar printre atâţia Capatoşi, Lazaruşi, Nikite şi mai ştiu eu ce fiinţe din bestiarul mediatic, se strecurase şi ideea că nu este mare brânză să apari la televizor. Poate că este adevărat, dar faptul că ai o emisiune la Kanal D nu te transformă nici într-un profesionist, nici nu îţi înlocuieşte cele 10000 de ore de muncă, vorba lui Gladwell.