Acum mulţi ani, pe vremea când se ţeseau basmele, am fost apostrofat de către un profesor, la modul general, nu că mi-aş fi făcut remarcată în vreun fel umila mea prezenţă. Reproşul respectivului profesor se învârtea, cam fără motive reale, în jurul scuzelor aduse de studenţii români în timpul facultăţii, legate de viaţa dublă pe care aceştia o duceau, cea de muncitori. Aparent preocupat de soarta lor, profesorul observa că în Statele Unite, unde avusese ocazia să predea ca visiting professor, nimeni nu se gândea să îşi construiască vreo scuză din faptul că muncea.
Am încercat, ce e drept fără mari şanse de reuşită, să îi atrag atenţia că există o tiny-weeny DIFERENŢĂ, între a munci ACOLO, şi a hămăli AICI. Că în California de exemplu, din câte ştiu eu, angajatorul nu poate să te angajeze full-time dacă eşti student şi nici tu nu poţi să îţi iei examenele pe ochi frumoşi, că există nişte beneficii pentru firmele care angajează studenţi, etc. pe când în România, în momentul în care te angajezi ca student, de cele mai multe ori la negru* (barman sau ospătar, sunt meseriile universale ale studenţilor, în mod ciudat, însă, calitatea serviciilor scade dramatic, cu fiecare an) eşti SCLAV. Unii chiar nu înţeleg că dacă din zece români, peste unul a picat norocul de a lua un credit din care să îşi facă viaţa un pic mai suportabilă, asta nu înseamnă că ceilalţi nouă s-au umplut brusc de un optimism feroce, cu care devorează viitorul luminos al ţării. Pentru că dacă ai avut o a doua şansă şi ai reuşit să fugi din târgul de provincie, unde nimeni nu mai munceşte, pentru că s-au închis mândrele combinate, şi ai aterizat buimac în unica şi singura capitală a ţării, unde ai reuşit să termini o facultate, ca orice om, adică mediocru, că nu se aştepta nimeni la depăşirea producţiei de genii pe cm pătrat, să te angajezi cu un salariu care îţi permite fix să dai un avans … pentru chirie, la ce vă gândeaţi, asta înseamnă că ai foarte multe opţiuni la dispoziţie.
Greşit soldat, ai exact atâtea posibilităţi la dispoziţie, câte îţi permit, salariu, familia, jobul, mediul în care te învârţi, oamenii pe care îi cunoşti, şi da, ok, vă dau dreptate, în ultimă instanţă, posibilităţile nelimitate cu care te-ai născut (pentru cei care cred că ne naştem cu şanse egale, pentru început vă recomand articolaşul ăsta 6 Inspiring Rags to Riches Stories (That Are Bullshit), uşurel ce-i drept, însă la obiect).
Dar nu, sigur că toţi angajatorii sunt cu limba scoasă după auto-didactul care a învăţat php, CSS, Java, C++, web design, AutoCAD, … completaţi voi cu ce mai găsiţi în anunţurile de pe bestjobs.ro, ejobs.ro, şomeri.org … la el acasă, pe foi dictando, fără nici un pic de experienţă (pentru că toată lumea ştie, nu avem nevoie de profesionişti, merge şi aşa).
Iar profesioniştii se nasc! La naştere avea 1,80, 85 kg, peste cinci ani experienţă, fluent în două limbi de circulaţie, plus swahili ca hobby, carnet de conducere şi maşină, comunicativ, spirit de echipă, receptiv la feedback, rezistent la stress, experienţă în project management, un pic de contabilitate primară, iar la botez avea deja un portofoliu consistent şi vreo două trei premii, administrase două bugete de peste 100k şi se lăuda cu cinci apariţii în revista Cariere. Naşul şi-l alesese de pe LinkedIn, erau în acelaşi grup profesional.
În aceeşi ordine de idei, oamenii de genul ăsta cred că dacă citeşti două cărţi de economie de la Editura TEORA, POŢI să lucrezi în vreo firmă de audit sau că dacă ştii cum se deschide calculatorul, ŞTII unde se pune q-ul în MySQL. Greşit soldat, asta nu înseamnă decât că n-am învăţat nimic din toată criza asta, dacă noi continuăm să credem aşa ceva. Pentru că acum suferim tocmai din cauza diletanţilor, care au crezut că dacă x sau y pot, atunci de ce să nu poată şi z, şi s-au pus pe vândut pielea ursului din pădure. Nu poţi şi nu ştii. Ai nevoie de EXPERIENŢĂ, dincolo de toate şcolile şi cărţile pe care le-ai citit, ai nevoie să vezi cum se fac lucrurile ăstea în PRACTICĂ. Pe care nu o poţi dobândi, decât dacă cineva îşi asumă un risc cu tine. Iar angajatorul român este celebru pentru multe prostii, dar nu pentru apetenţa la risc.
Suntem în 2009 şi nu s-a schimbat nimic. Amestecăm planurile mai ceva decât sucul de portocale din tequilla sunrise.
Este păcat că avem atâţia oameni bine-dispuşi, gata la orice moment din zi sau din noapte să ne ofere lecţii de viaţă, şi cu toate astea trăim într-o ţară atât de urâtă.
* Notă: era vorba de anul 2001, acum suntem în 2009, au cam dispărut joburile la negru, dar a rămas mentalitatea de zbir/negustor de sclavi a angajatorului.
Elucubraţiile de mai sus mi-au fost provocate de următoarele lecturi şi cu care nu am ştiut ce să fac, însă îmi confirmă bănuiala că Internetul este doar pentru oamenii de succes (ok, şi pentru pr0n, dar nu despre asta era vorba aici):