Săptămâna trecută am fost la prezentarea proiectului Institutului de Studii Populare, numit Academia Politică. Mai pe înţelesul muritorilor de rând, o serie de cursuri mai mult sau mai puţin deschise, ţinute de nişte oameni absolut onorabili, mulţi dintre ei cu o carieră universitară îndelungată.
Ca să înţelegeţi mai bine, cum ni s-a explicat şi nouă acolo, fiecare partid politic parlamentar are un institut de teorie politică, sau tinctanc, cum le place să le denumească pentru a suna mai culeanu (să-mi scuzaţi expresia). PNL îşi are ISL-ul lui (Institutul de Studii Liberale), PSD-ul institutul Şincai, iar PDL-ul are Studiile Populare. Care doctrină populară este sublimă, după cum am aflat de la domnul Valeriu Stoica, dar ....
Ah, invitaţii. Au fost cam cincizeci de participanţi, iar gazdele noastre au fost Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Ioan Stanomir, un domn de la fundaţia germană care finanţează acest proiect şi o doamnă care se ocupă de partea administrativă. S-au schimbat mai multe amabilităţi decât la un dineu al Casei Regale.
Din păcate, n-am aflat nimic despre care ar fi finalitatea unui asemenea proiect, în afară de intenţii lăudabile, de a deschide ochii participanţilor cu privire la ceea ce ar trebui să însemne actul politic, blah, blah, blah. N-ar fi nimic rău în asta, dacă majoritatea celor care au participat, n-ar fi şi studenţi/foşti studenţi/masteranzi ai aceloraşi profesori. Ceea ce-i făcea să se anuleze. Mă gândesc, cât de ameţit să fi fost şi să nu fi reţinut de prima dată, ce se vorbea în cursul de la facultate? Pentru că majoritatea strivitoare a celor care au răspuns chemării la arme a Institutului erau de la FSPA, pentru neiniţiaţi, politicii ce ţin de Universitate, spre ai diferenţia de SNSPA, adică fostul Fane Gheorghiu. Printre noi mai era un preşedinte de partid/patron de firmă, un doctorand la drept, un profesor, consiliera ministrului Funeriu, (numai pentru ea, şi tot a meritat drumul până acolo). Ah, şi cum puteam să uit, câţiva membri ai organizaţiei de tineret a PDL, care ne-au anunţat pe un ton sentenţios că mai nou, un grup de cercetători au confirmat: „tinerii se întorc în România!”. Sau cum a reluat Valeriu Stoica remarca lui Andrei Pleşu, Neagu Djuvara este dovada vie că tinerii României se întorc acasă. De sărbători, aş adăuga eu.
Eu unul, am remarcat că nu s-au schimbat foarte mult în minţile copiilor în ultimii 10 ani. La fel de mulţi credeau şi acum un deceniu, că dacă faci patru ani de şcoală mai mult sau mai puţin degeaba, ai mare şanse să intri în politică. Era fascinant gradul ăsta de orbire. Acum îl mai găsesc un pic nostim-acrişor. Adică, după ce ţi se explica cu vârf şi îndesat, timp de patru ani nenorociţi, că ştiinţele politice sunt cu totul altceva decât politica de zi cu zi, vajnicii dexteri politici răspundeau cu aplomb atunci când erau întrebaţi, la sfârşitul studiilor, că vor să se facă senatori. La fel şi acum. Nu ştiu cum înţeleseseră ei, că urmând cursurile ăstea, care sunt obligatorii cum a subliniat de mai multe ori doamna care se ocupa de treburile administrative, vor avea o şansă să intre în politică. Unii dintre ei erau deja, şi dacă e să mă iau după limba de furnir pe care o vorbeau, nu mai aveau nevoie decât eventual de încă o mână de vopsea.
Cum la fel de greu îmi este să înţeleg cât de seducător trebuie să fie cântecul de sirenă al partidelor politice, pentru ca profesori respectabili să se transforme în avocaţi din oficiu al partidului? Nu spun că nu ai voie să intri în politică, dar îmi aduc aminte că acum zece ani suflau şi în iaurt, iar neimplicarea politică era singura opţiune de bun simţ pe care putea s-o aibă un profesor de ştiinţe politice. Bine, fuseseră şi câteva accidente nefericite, precum cel al lui Dan Pavel şi monstruosul proiect numit Gigi Becali. Despre care nu aveai voie să vorbeşti, chipurile. Problema în România este că principalii gânditori politici români sunt arondaţi partidelor. Ceea ce mi se pare regretabil. Pentru că ştiinţa politică românească va avea o mare problemă la capitolul credibilitate. Nu trebuie să mă credeţi pe mine. Puteţi să faceţi testul singuri.
Apropo de teste. Pe saitul Institutului, se vorbea la un moment dat şi de un test final, un examen, ceva. Da de unde! Vineri, doamna ne-a anunţat cu regret că prezenţa obligatorie (cu numele trecute cuminte pe liste) este singurul examen care va face diferenţierea. Ăsta şi examenul vieţii. Duminică va trebui să bântuim pe la Athenee, pentru o prezentare a conceptului de fuzionism (sic!).
Acum judecaţi şi domniile voastre. Un curs la care nu există nici o filtrare iniţială, cu un auditoriu care numai de politică nu mai avea nevoie (în principiu, ar fi trebuit deja să mănânce o pâine, dacă nu cumva chiar să o mănânce pe pâine), care se va termina aşa cum a început. Voi ce credeţi că o să iasă?