Yet there's still something vital about Lulu that needs to be remembered, even as you rip it off MediaFire and immediately forget the name of every single track: This was the dream. If considered in a vacuum, this absurd collaboration that no one wants to take seriously (or even play more than once) is the ultimate manifestation of what was once viewed as the idealized, unattainable goal of mainstream art.
Din păcate, eu n-am rămas decît cu două lucruri după ce am ascultat albumul. Absenţa solourilor şi cinelele lui Lars. M-au asurzit. Cît despre solouri, după experimentul nereuşit de pe Death Magnetic, m-aş fi aşteptat a ceva mai spartan, dar totuşi nişte solouri. Din păcate, mi-am reamintit că e vorba de o colaborare cu Lou Reed, iar Lou Reed nu crede în solouri (nu există muzică rock fără solouri de chitară, Tool e singura trupă care scapă nepedepsită).
A, că mi-am adus aminte. Death Magnetic nu e o întoarcere la formă, ci o introspecţie mult prea adîncă a metalului. Nu trebuie să te oboseşti prea mult reintrepretînd ceea ce Slayer face foarte bine de atîţia ani.
Dar înapoi la Lulu, cred că ”the incoherent script” este cea mai bună descriere. Pentru că la sfîrşit nu ştii foarte bine ce-ai ascultat. Ritmul este atît de dezlînat încît mi s-a făcut dor de varianta Mekong Delta de la Pictures At The Exhibition. Nu ştiu ce a luat Kirk, dar ”there is no magic”.
Ce nu realizează Metallica e că succesul lor nu s-a bazat pe experimente în afara formei. Kill'Em All nu-i un experiment. Nici nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că nici unul din experimentele lor n-a funcţionat. Metallica a ajuns celebră pentru că a perfecţionat un anumit model de a cînta. Nu-i nimic rău în a dori să-ţi depăşeşti condiţia. Dar atunci cînd schimb direcţia, trebuie să ai un motiv al naibii de bun. Şi o piesă de teatru din anii treizeci, secolul trecut, nu ştiu dacă este un motiv îndeajuns de bun. Mai degrabă, îmi întăreşte senzaţia că printre trupele deja celebre circulă un sindrom al crizei vîrstei mijlocii. Dacă scoţi un album altfel, ia exemplul Rolling Stones care au scos Tatoo You, sau şi mai bine, Judas, care după porcăriile de la sfîrşitul anilor optzeci, a detonat o bombă şi a plecat în turneu cu Testament.