Probabil că aţi văzut deja că în tradiţia ştirilor morbide cu care ne-a obişnuit presa, ieri, pe prima pagină a ziarelor şi pe micile ecrane (din ce în ce mai înguste la minte) s-a aflat vestea achitării lui Năstase. Şi în dulcele stil piaristic de doi lei, s-a tot repetat peste tot unde a încăput (alături de comentariile la birou, cu icoana aia cît casa poporului în spate şi cravata roz asortată), declaraţia de mare nesimţire a unui mare nesimţit, cum că la cît a fost el de tracasat anii ăştia (nu, nu mă refer la dorinţa de a intra în Guiness Book) ...
Acuma fac o paranteză.
Oamenii de obicei, îşi doresc să intre în GB dintr-un singur motiv. Pentru a li se pune şi lor numele undeva, pentru a intra în conştiinţa colectivă. Să nu treacă prin viaţă neobservaţi şi să ştie şi generaţiile viitoare că au făcut ceva deosebit, ceva care i-a scos din anonimat. Nu cred că domnu Năstase citeşte prostiile mele, dar îl asigur şi pe această cale, că a intrat de mult în istorie. Poate nu în modul în care şi-l doreşte şi dincolo de cochetăria ipocrită (nesimţirea, înlocuiţi aici cu ce doriţi domniile voastre ... @@#@!#!@#@@ specifică politicianului tembel de Dîmboviţa) cu Guiness Book, normal că el îşi doreşte să-şi vadă numele în vreo sală de la Facultatea de Drept, prin tot felu de bibliografii simandicoase, probabil gală la Ateneu sau mai ştiu eu dracu ce. N-o să le aibă decît dacă scoate din buzunar banii primiţi de la Mătuşa Tamara, sau dacă se mai găsesc destui nătărăi cu bani care să se gudure pe lîngă el.
Bon, nu de nesimţirea asta era vorba. Domnu Năstase vrea, nici mai mult nici mai puţin, ca una din sălile tribunalului să poarte numele lui. Io unu plusez şi îi doresc chiar mai mult, ca una din celulele de la Rahova să poarte numele lui, pentru toate mizeriile şi toate prostiile înfăptuite în anii în care a fost la putere.
Adevărul este că dacă a fost cineva un bun învăţăcel pe lîngă Ion Iliescu, atunci Năstase se evidenţiază cu vîrf şi îndesat. Fă cît mai multe blestemăţii, presa urlă, alegerile trec. La cîte ilegalităţi s-au comis în epoca lui Năstase, nu e de mirare că oamenii au preferat să le uite, doar doar o reuşi să supravieţuiască cu ei înşişi, asemeni victimelor unui viol.
N-am să uit atmosfera apăsătoare de la-nceputul anilor 2000 şi senzaţia de neputinţă în faţa moacelor arogante de pesedişti care cotropiseră pînă şi ultimele unghere ale debaralei omului de rînd.
Da, domnu Năstase vrea săli de tribunal cu numele lui.
La ce fel de nulităţi zac acum prin tribunalele româneşti, nici nu m-ar mira acest lucru. Mai ales, de cînd am văzut la televiziunea portocalie numită B1, că ciolovecu este cotat cu şanse la alegerile prezidenţiale de peste doi ani. Auzi tu, soro! Năstase într-un final preşedinte!
Şi cu asta ne-ntoarcem la criza din titlu.
Moţăind în 32 şi gîndindu-mă la norocu pe care l-am avut pînă acum, de m-a ferit bunul Dumnezeu de preşedinţi ca Năstase, mi-a adus aminte toată tărăşenia din ultimii ani cu vestita criză, şi de cum seamănă povestea asta cu dependenţa de droguri.
Citeam zilele trecute un articol care trecea în revistă marile realizări ale lui Pablo Escobar (grădina zoologică, cele două submarine, oferta de a plăti datoria publică a Columbiei*).
Ei bine, în spiritul lui Freakonomics, în afară de faptul că plătea mii de dolari pentru elasticele de prins bani şi că înregistra pierderi de pînă la 5% din cauza locurilor nepotrivite în care depozita banii, la un moment dat, Escobar află că s-au rătăcit 10 mil. de dolari (asta în condiţiile în care era cotat de Forbes la 25 de mld. în 90). Răspunsul a fost unul aiuritor (dar perfect adaptat situaţiei) ”you win some, you lose some”. Cam aşa a fost şi cu criza. Nimănui nu-i păsa de ce o să se-ntîmple la sfîrşitu episodului.
Şi mai am un argument în favoare asemănării crizei economice cu dependenţa de droguri. E un clip foarte fain în care George Carlin povesteşte despre propria-i dependenţă şi diferenţa dintre ce se-ntîmplă în realitate şi poveştile din capul nostru.
La început, dependenţa înseamnă o plăcere mare (să zicem o plasmă de 1m) şi o cheltuială mică. Cu timpul, în căutarea unei plăceri mai mari (să zicem un apartament sau un Range Rover/BMW/Subaru Imprezza), omu începe să fie disponibil pentru cheltuieli mai mari pînă la un moment dat, cînd totul devine o mare cheltuială, iar plăcere ioc. Atunci, zice Carlin, o minte raţională ar spune Ok, fuck this! I'm going home!.
Numa că-n realitate, după şapte ani, noi zicem că Năstase are mari şanse să fie ales preşedinte. Nu că ideea de-a-l alege pe Crin nu face parte din acelaşi film cu droguri.
________________________
*nici acum nu-mi vine să cred că cineva m-a întrebat bine intenţionat Ok, şi de ce n-au acceptat?