Articolul ăsta m-a făcut să-mi înving lenea şi să scriu cîteva rînduri despre Master Chef, măcar pentru că părerea mea este exact pe dos.
Pînă ieri, nu văzusem nici un episod din mult-lăudatul show de la Proteve, citisem doar cîteva rînduri despre Florin Dumitrescu, unul dintre bucătarii din juriu şi odiseea lui culinară.
În amintirea vremurilor în care cei mai buni prieteni ai mei erau bucătarii din Flanders, am zis că merită să pierd vremea la teve, dacă tot pierdusem marile mişcări tectonice din timpul zilei (mă refer bineînţeles la transferul primăverii, achiziţia unui atacant destul de tînăr şi cu imaginaţie, Sorin Frunzăverde, de către PNL).
Hai să începem cu critica, că doar la astea sunt bune blogurile, nu? Să ne desfăşurăm ştiinţa şi priceperea în toţi şi în toate. M-am uitat aproape la aproape toată emisiunea de ieri şi pot spune cu mîna pe inimă că principala hibă a show-ului este scenariul prea strict.
Ce vreau să spun prin asta?
Sunt atît de străvezii replicile candidaţilor şi personajele pe care le joacă, încît dispare foarte mult din satisfacţia elementului surpriză. Pentru că nu-i aşa, motivul pentru care franchizele ăstea atrag publicul şi candidaţii ca fluturii la lampă noaptea este pentru că promit ceea ce viaţa pare să nu ne mai ofere. O doză umflată cu pompa de imprevizibil, de poveste, de realitate dincolo de cenuşiul vieţii fixate în calendarul împărţit în weekdays şi week-ends. Ei, riscul cel mai mare este că în căutarea spectacolului vieţii, scenariştii ajung să construiască atît de mult, încît totul devine îndeajuns de străveziu.
Şi vă dau două exemple de ieri, animatoarea care atunci cînd a ieşit părea ruptă din emisiunile regizate ale lui Ernest şi bucătarul deghizat în jandarm, care n-a părut nici un moment deranjat că a i-a fost deconspirată cartea de muncă.
Şi cu asta gata cu critica, pentru că laudele bat defectele. Cine mai vrea să facă un spectacol de succes la televizor în România, ar trebui să-i angajeze pe cei care fac casting la Proteve pentru Vocea României şi pentru Master Chef, pentru că sunt atît de bine aleşi şi-şi joacă atît de bine rolul, încît fac mai mult de 50% din economia spectacolului. Dacă nu erau bucătari profesionişti, ar fi putut la fel de bine să fie actori profesionişti.
Mi-a plăcut foarte mult felul în care au dozat jocul de-a bucătarul rău şi bucătarul bun şi chiar dacă raportul de forţe e un pic inegal, măcar i-au aşezat simetric pe tipii răi în margine, iar pe tipul cel bun în mijloc (F. Dumitrescu).
Şi cu ocazia asta, mi-am adus aminte cît de greu este să fii un bucătar bun şi cît de important este el în economia unui restaurant. Dacă ai ajuns în fruntea unei bucătării, atunci poţi să fii sigur că n-ai să ai mari surprize în altă parte.