O nouă regulă, de pirogravat pe creier, pentru mersul cu bicicleta prin Bucureşti.
Fiecare maşină oprită pe marginea drumului este un potenţial pericol. Da fiecare!
Bine, nu s-a întîmplat în Bucureşti, ci în Bragadiru, dar tot aia e. După ce era să fiu aruncat în şanţ de cîteva maşini care depăşeau de parcă aveau şase benzi pe sens (cînd de fapt era doar una, şi aia mai slabă ca mine), văd o maşină parcată (adică cu luminile de semnalizare stinse), nici pe margine, nici pe drum.
Urăsc să mă opresc din minut în minut şi atunci zic, Lasă, că am loc şi timp să mă strecor. Pe naiba, din spate nu venea nimic, dar din faţă m-am trezit cu un camion şi eu între maşini.
Ei, aici e aici.
În momentul în care am ajuns în dreptul portbagajului Loganului, văd ca prin vis (am avut impresia că Loganul ăla avea zece metri, că nu se mai termina depăşirea) că se aprinde becul de pe portieră, cum că ar încerca să vireze stînga şi se întorc şi roţile. Noroc că duba trecuse şi am avut loc să merg şi eu mai la stînga.
M-am oprit imediat şi am coborît de pe bicicletă. Dacă nu-l vedeam că face semn cu mîna, a scuze, nu cred că-l înjuram.
Am greşit de trei ori, o dată că n-am considerat suspectă o maşină fără lumini oprită direct pe banda de sens, a doua oară că m-am băgat în depăşire şi a treia oară că l-am făcut cretin şi dobitoc. Şi mi-am depăşit şi doza de adrenalină pe săptămîna asta.
Pe scurt, nu faceţi ca mine.