Trecand peste amanuntele mai putin importante, cum ca tatal lui Naomi Watts, Peter Watts a lucrat cu Pink Floyd in anii '70, si cel putin din punctul de vedere al sfarsitului, cam seamana cu povestea lui Syd Barrett, sau ca directorul lor de scena este cel care a lucrat cu Ridley Scott la Gladiatorul, luand si Oscarul, este o placere sa o citesti, chiar daca anumite episoade ii joaca feste autorului.
E un pic frustrant modul economic in care trece peste episodul abandonarii lui Syd Barett, care ar merita cel putin un capitol, dar asa cum spune si Mason, el a ramas inca tabu. Stilul este foarte degajat, plin de umor (nu reusesc sa imi scot din cap descrierea caselor de discuri din anii '60, cand managerii semnau cu orice avea parul lung si o chitara, eventual si un golden retreiver, sau ca spectatorul scuipat de Waters nici nu i-a dat in judecata, nici nu a cerut drepturi de autor), dar meritul cel mai mare al cartii mi se pare ca este faptul ca amintirile despre Pink Floyd vin din partea cea mai putin implicata emotional in certurile interne, chiar daca la un moment dat, nici pozitia lui (cel mai vechi membru, alaturi de Waters) a devenit subreda, datorita intrigilor lui Roger Waters.
Ce este foarte greu de desprins din carte este modul in care Pink Floyd devine cea mai buna trupa din lume. Pana la The Wall (sunt un cititor lenes, aici am ajuns), totul pare o serie de incercari mai mult sau mai putin reusite, dar ideea de super grup iti scapa printre degete. Nu cred ca e vorba de modestie aici, dar felul in care descrie modul in care se lucra in interiorul trupei, probabil si faptul ca povestea vine de la unul dintre actorii principali, te face sa nu iti dai seama, pe masura ce citesti, ca este totusi vorba despre un gigant. Prima parte a cartii ar putea sa fie foarte bine si povestea unei trupe de garaj, din provincie.
Pentru cei care stiau versiunea lui David Gilmour de pe Which one of you is Pink?, legata de episodul in care Roger Waters scuipa un spectator, Nick Mason ofera o alternativa. Se pare ca iesirea lui Waters a fost provocata de un specator mai chimic, care tot sugera piese pentru playlist, mai precis Ai grija cu toporul ala, mai Eugene! Credeti ca e ceva lipsit de importanta? Toti ar trebui sa ii multumim acelui spectator, pentru ca lui ii datoram in mare parte The Wall. Asa sa stiti!
Si o intrebare in afara subiectului, stie cineva de ce imi merge atat de greu firefox-ul, cat timp merge impreuna cu microtorrentul, imi vine sa il iau la palme!
*acest post a fost scris ascultand cu placere Gonzales - Solo Piano