Dar cine vrea să fie sărac? Cine se mulţumeşte cu puţin?
De fapt, cu deloc dacă se poate. Şi se poate, o boy cum se poate! Nu ar fi foarte greu, pentru că dacă ne aducem aminte, timp de cincizeci de ani, comuniştii ne-au învăţat să ne trăim vieţile într-un ascetism total. Nimic nu ne mai aparţinea. Nici măcar gândurile cele mai intime. Citatul meu preferat pentru anii optzeci este din Vasile Gogea iubeşte-mă, dar nu mă dezbrăca.
Dar să revenim la sărăcia noastră. Ar fi foarte frumos ca atunci când vedem o maşină luxoasă sau un poster cu o excursie exotică să nu ne gândim ce bine ne-ar sta nouă acolo. Să găsim fericirea în faptul că nu aparţinem lucrurilor pe care le strângem în jurul nostru. Că nu ne defineşte felul în care ne-am decorat cei doi metri pătraţi de baie cu gresie parchet şi faianţă şi că hârtia igienică se asortează cu şuruburile roz cu care este fixat bideul..
Ar fi de-a dreptul extraordinar să mergem pe jos la muncă şi să refuzăm cu obstinaţie orice mărire de salariu, să nu ne plângem de calculatorul vechi, să nu dăm vina pe maşini pentru lipsurile noastre. Să îi înnebunim pe contabili. Să nu mai înţeleagă managerii de ce nu pupăm funduri pentru a ajunge mai aproape de geamurile de sticlă. Să fim noi cei care spălăm geamurile de sticlă de la Opera Center pentru că ne place să mergem pe munte.
Cine vrea să umble din oraş în oraş, în căutare de poveşti noi? Să cunoască oameni noi, la fel de săraci ca şi tine. Să nu îi fie frică de necunoscuţi care să îl jefuiască, pentru că nu mai are nici un ban. Să fie dispus să îi asculte pe ceilalţi pe îndelete, doar pentru că brusc, timpul lui nu mai înseamnă bani. Chiar aşa, care este antonimul timpului liber? Timpul ocupat? Eliberaţi-l, sau tăiaţi-i capul, cum ţipa regina mai demult.
Cum altfel am mai putea să ne lăudăm atunci când ne lăfăim în belşug şi lux, că am pornit de jos, ce ar mai însemna josul, dacă la un moment dat am fi toţi jos? Ce le-am mai spune celor care vin să ne ia interviuri pentru a vinde mai departe o poveste de succes. Eventual cu coperţi strălucitoare, care să ia ochii fraierilor doar pentru a nu observa că împăratul este gol? Cu ce am fi mai buni decât celălalt, dacă nu am fi pornit-o de jos? De cât mai jos. De preferinţă, eu de mai de jos de cât tine. Ce s-ar întâmpla atunci cu sus? Cine ar mai fi acolo?
Ce interes ar mai avea politicienii să ne mai mintă, atunci când noi nu avem nici un ban? Pentru cine şi-ar mai ridica ei gardurile înalte de la vile, atunci când nu va mai fi nimeni interesat de cele şapte piscine din spatele casei. Cine s-ar mai face agent de vânzări de piscine, într-o ţară de săraci?
Mai există un fel de sărăcie, care nu este la fel de spectaculoasă şi plină de sens pentru comunicatele de PR, precum cea din Africa, sau din India, sau de aiurea. Este sărăcia de zi cu zi, cea care nu te omoară, dar nici nu te lasă să trăieşti. Sărăcia mediocrităţii, sărăcia pe care nu o mai observă nimeni, printre plasmele şi lcdeurile atârnate de toţi pereţii. Sărăcia celui care ţine un pahar de apă la îndemână doar pentru că se îneacă cu bucata de pâine pe care a mestecat-o toată ziua. Este sărăcia celor care nu au nevoie de calculatoare, pentru că nu au văzut o carte în viaţa lor şi care îşi cumpără Clever, No 1 sau Aro nu pentru că au loialitate de brand. Pentru care nu contează cine a avut dreptate. Structuralismul sau post modernismul . Pentru care pungile de plastic de la hypermaketuri sunt cadouri în sine, iar pliantele ţin loc de Pif şi Hercule sau Rahan. Chiar aşa, cine vrea să fie sărac?
Într-un fel sau altul, cu toţii ne-am născut săraci, pentru că niciodată nu suntem mulţumiţi cu ce avem.
Cine vrea să fie furnică şi nu greier? Cred că şi furnica s-a prins de bancul cu greierele care pleacă la Paris.
Ce este mai rău, milionar sau sărac?
Ai? Asta vă întreb eu pe voi. În rest, filmul este foarte bun, chiar mai bun decât Trainspotting în unele momente. Dar ce vă aşteptaţi, doar este un film indian.