12 februarie 2009

Ai citit afişul?

Nu vi se pare ca în ultimul timp suntem cam luaţi drept fraieri de către cei care mai catadicsesc să scoată o piesă sau şi mai rău, un album nou? Vreau să zic, toată muzica pe care am ascultat-o până acum ar fi trebuit să fie o garanţie a la The Who – We Won’t Be Fooled Again. Creşti cu o trupă, cu un gen, treci la altul, descoperi preferinţele muzicale ale bassistului trupei, nu râdeţi, aşa am ajuns eu să ascult Tool, este formaţia preferată, bine, mai degrabă era, într-un articol micuţ din România Liberă, prin anii nouăzeci, a lui Jason Newsted de la Metallica.

Până acum credeam că o dată ce ai trecut prin Pink Floyd nu mai poţi fi păcălit. Dar m-am înşelat. Nu ştiu ce mai ascultaţi voi, dar eu am cam luat-o pe Gasoline Alley, ca să citez din Rod Stewart, un gropar ratat, care ar fi numai bun de îngropat câteva dintre catastrofele ce populează topurile muzicale.

Înainte chiar conta felul în care compuneai o piesă. Trebuia să fie ceva de care să îţi aduci aminte, la care să relaţionezi, o experienţă familiară ţie, sau cel puţin ceva ce puteai să înţelegi, fie că erai doctorand, fie că aveai doar patru clase. Nu conta. Creşteai prin intermediul trupei preferate. Învăţai lucruri noi. Te cultivai. La sfârşitul zilei erai mai bun. Bine, excepţie face Judas. Cred că Ciprian este şi acum dezamăgit de versuri.

Luaţi de pildă exemplul Yes. Jon Anderson. Pentru numele lui Dumnezeu, vorbim despre un om care a renunţat la şcoală la şaisprezece ani, a fost părăsit de trupa cu care era în turneu în Germania, pentru că vroia să repete la nesfârşit. Spăla duşumelele când l-a cunoscut pe Squire. Astăzi nici dacă îi ţii legaţi în şcoală treizeci de ani nu îţi iese. Dacă e să iei orice filfizon ce se zbate în ziua de azi prin topurile iTunes, habar nu are de ce a vrut să spună poetul în Close to the Edge. Pe bune.

Astăzi avem cântăreţi şi ascultători cu şcoli, de marketing, de comunicare, de PR, de business, care eşuează lamentabil. În mod normal mă abţin să mă iau de ascultători, dar nu pot să nu observ că publicul este la fel de analfabet precum trupele pe care le divinizează. Cât de praf să fii să crezi că versul din The Killers este are we human, or are we dancer(s)I?, în loc de are we human or are we denser? Bine, întrebarea iniţială ar trebui să fie, câtă minte îţi trebuie să compui un astfel de vers. Am citit zilele ăstea un articol al lui Dojo, despre cum scotea versurile când era mică ascultând la nesfârşit, metodic, fiecare piesă. Am mai spus-o, ştiu pe cineva care a reuşit să transcrie versurile de la Sepultura astfel. Prin urmare, să nu îmi spuneţi că nu se poate. Astăzi, să te chinui, precum poetesa din prezentarea lui Elisabeth Gilbert, de la TED, de anul acesta (v-o recomand cu căldură, dacă v-a plăcut Sir Ken Robinson, tot despre creativitate este vorba), despre ce era vorba, a, da, să te chinui să prinzi ideile ce ar putea răzbate din piesele din topuri, cu hârtia de muşte, şi tot nu ai avea ce aduna. KANYE WEST???!!! Am ajuns să ne lăudăm cu scălâmbâieli care l-ar fi ruşinat pe Dali. Zappa ar fi renunţat la muzică. Dacă mă gândesc mai bine, cei cu Zeitgeistul aveau dreptate, deja trăim Apocalipsa.

Parcă şi videoclipurile erau mai cu cap alcătuite. Acum arată precum o şedinţă nereuşită de brainstorming a departamentului de marketing într-o zi mahmură de luni. Exemplul cel mai concludent, U2. Aţi văzut videoclipul?!!! Bine, uitându-mă la topul de vânzări de pe iTunes, mai bine aş întreba dacă aţi ascultat piesa, în primă instanţă. Arată ca o struţo-cămilă. Vrea să fie şi Misterious Way şi Zooropa, şi doamne ştie ce. La sfârşit nu rămâi cu gustul amar că ai mai pierdut trei minute.

Apropo de minute. Erau preţioase. Contau. Acum se spune, cât are piesa, trei minute? Treacă de la mine, ce am mai bun de făcut decât să o ascult pe Rhianna.

Exact asta am ajuns să facem, să ascultăm muzică în lipsă de altceva.

Acelaşi sentiment cred că îl au şi artiştii. Nu?

Nu despre asta era vorba iniţial. Şi când te gândeşti de unde am plecat …