În primul şi în primul rând cred că le sunt dator prietenilor mei cu un concert. Dar nu orice concert. Va trebui să fie unul excepţional. Ceva în genul concertului Sarmalelor, ţinut vineri la Muzeul Ţăranului Român. Ţăranul din mine a fost vineri un om norocos.
Din capului locului, trebuie să recunosc că până la concert, încă mai înclinam spre versiunea Timpuri Noi a muzicii româneşti. Sarmalele Reci mi s-au părut întotdeauna că suferă de o anumită uşurătate a fiinţei, câteodată insuportabilă, dar cel mai adesea plăcută. Astăzi sper ca şi restul trupelor româneşti să aibă fanii Sarmalelor.
Mă bucur că în sfârşit am nimerit la un concert în care lumea este preocupată să se simtă bine, şi a venit pentru muzică, nu pentru a-şi etala curriculum vitae muzical, cum se întâmplă de ceva timp prin România. Sala Palatului este un astfel de loc. Am văzut feţe pe care mai degrabă le vedeai acum zece ani la festivalurile de jazz din Bucureşti. Dar să revenim la trupa noastră.
Chiar dacă au început puţin timid, cu o versiune nu tocmai reuşită a noii piese, Durerea este un alint (eu aşteptam partea aia de clape, ca să mă conving de ceva anume, dar nu s-a mai produs), foarte repede mi-am adus aminte de ce au rezistat Sarmalele atâţia ani. Pentru că respectă regulile clasice ale muzicii rock. Scurt şi la obiect. Sinceri. Cu o menţiune specială pentru versuri. Muzica rock românească este foarte săracă în versuri bune (este doar o părere personală). Primul exemplu, ce imi vine acum în minte este Armaghedonul celor de la Celelalte Cuvinte, o altă poveste tristă, tipic românească. Dacă pentru muzica străină îţi mai permiţi luxul de a nu fi foarte atent la versuri (câţi dintre fanii Fugees ştiu că Lauren defecates on the microphone), lucrul ăsta nu se mai întâmplă şi în cazul în care se cântă în limba ta nativă. N-ai cum să le ignori. Dacă sunt inepte, fugi de ele. Şi ca să îţi rămână în minte, trebuie să fie cu adevărat speciale. Oamenii din sală ştiau versurile.
Uneori, când ascult trupe româneşti stau şi mă întreb dacă ele ştiu de ce ascultă lumea muzică. Pentru că majoritatea nu prea par să îşi dea seama. Nu şi Sarmalele. Inclusiv vineri, mi s-au părut o trupă foarte sigură pe muzica lor. Lumea ascultă muzică pentru că vrea să păstreze un moment anume. Să se bucure că aparţin unui grup care are acces la ceva cu adevărat special. Exact asta au primit vineri la MŢR.
Mai cred că Sarmalele au un chitarist fantastic (poate sunt eu nebun, dar la un moment dat, mi s-a părut că aud un Soul Sacrifice) cu un foarte sănătos simţ al umorului, dar asta ştiam deja, din concertele mai vechi. Ce nu ştiam este că mai nou au şi un tobar care ar putea să dărâme sala, fără să îşi dea seama şi un basist pentru care a trebuit să aşteptăm aproximativ douăzeci de ani, cam cât are el acum.
O bilă neagră pentru lumini şi pentru clapele care meritau să se audă.
Din păcate, o trupă care are şapte albume şi 15 ani îşi caută sponsor pentru următorul album. Ceea ce te face să te întrebi, cine mai scoate albume la casele de discuri din România? Cine trebuie să fii, ca să obţii un contract decent la noi în ţară. Rolling Stones? Pentru că la cât sunt de bătuţi în cap producătorii români, ar fi în stare să refuze şi un album Paul Weller, pe motiv că nu intră în target şi nu se vinde.
Poate că răspunsul nu este la sponsori, ci în altă parte.