Zilele trecute, mă întorceam acasă cu autobuzul, după o excursie prelungită, cu mijloacele de transport în comun prin Bucureşti. Nu ştiu dacă aţi observat, dar astfel de călătorii au din ce în ce mai mult aspectul unor experienţe SF, în care ai impresia că timpul se dilată sau se contractă, în funcţie de zona în care te aflii sau de mijlocul de transport pe care îl foloseşti. Dacă nu ai multă practică, transportul în comun în oraşele mari, în special în minunata noastră capitală, se poate transforma de cele mai multe ori într-o experienţă dezumanizantă. (a se vedea pasajul Unirii)
Dar nu despre asta este vorba în rândurile de mai jos. Mă rog, nu numai despre asta. După cum spuneam, eram pe drumul spre casă, în autobuz. La un moment dat, un tip începe să vorbească la telefon. Fiind destul de aproape de el, am auzit cum se întorsese recent din Macedonia, cum Skopje este un fel de Bucureşti de acum cinci ani, mai prăfuit şi mai şters, şi cam atât. Între timp, m-am întors la ale mele, fără să îi mai dau atenţie. Asta se întâmpla pe la Eroilor. La un moment dat, pe la Academiei aud o voce de femeie, pe un ton sentenţios, spunând: Telefonul este pentru urgenţe! Nu ca să vorbeşti în continuu la el. Îi deranjezi pe cei din jur.
Adevărul e că mi-a luat ceva timp să imi dau seama despre ce era vorba, ţinând cont de cât de năucitoare era fraza în sine. Nici tipul cu pricina nu o ducea mai bine, prima dată ignorând avertismentul, probabil gândindu-se că nu era pentru el. Dar doamna de bine a continuat argumentându-şi din ce în ce mai tăios sentinţa. Victima, pentru că între timp tipul se transformase în victimă (avea şi toate premisele, ochelari, slab, cu coadă), tot încerca să se disculpe, să înţeleagă raţionamentul atacatorului, când, la un moment dat şi-a dat seama că nu are cu cine discuta şi a lăsat-o moartă.
Nu ştiu dacă are vreo importanţă pentru povestea în sine să menţionez că tipul nu zbiera la telefon, şi dacă eu am putut să îl ignor, la fel de bine cred că îl ignora mai mult de jumătate de autobuz. Dar nu ea. Paznicul vigilent ce nu doarme, pensionarul care amorţeşte pe scăunel cu ochii pe vizor era la post.
Cu puţină imaginaţie, chiar poţi să o înţelegi. Sunt unii oameni mai sensibili, ok. Se pot simţi deranjaţi de anumite discuţii, voci, etc. Poţi să îi înţelegi şi când îşi manifestă deschis nemulţumirea. Problema stă în altă parte.
Mi-aş fi dorit să îi explic doamnei că în momentul în care se suie în autobuz face de fapt un compromis. Că este practic imposbil să îţi plimbi comfortul din spaţiul privat prin piaţă. Că trebuie să renunţi la ceva, la fel cum şi ceilalţi renunţă la ceva drag lor. Probabil că în afară de mine, mai erau vreo zece oameni în autobuzul ăla, cărora le-ar fi prins bine o baie fierbinte. Din varii motive, unele mai mult, iar altele mai puţin mirositoare. Dar asta nu înseamnă că dacă le spun că trebuie să se spele înainte de a ieşi din casă, o vor şi face, nu?
Aş fi vrut să îi explic tipului că el nu poate să înţeleagă despre ce vorbeşte doamna, pentru că el face referire la o valoare absolută, pe când doamna invoca o referinţă relativă. Este vorba de cât de tare se vorbeşte la telefon. Asta este relativ. Există mai multe paliere de amplitudine. Mai tare, mai încet. Ce e tare pentru mine, nu e şi pentru tine. Etc. Pe când cretinismul este absolut. Nu există mai cretin, sau mai puţin cretin. După cum nu există conceput de mai puţin mitocan. (Puţin trebuie luat în sensul de nivel de intensitate şi nu comparativ).
Dar am tăcut din gură. Şi la fel a făcut şi restul autobuzului.
Mi se pare grotesc că nu s-a găsit absolut nimeni care să o pună la punct. Până la urmă, era un personaj violent isteric. Un om care comisese o agresiune, fie ea şi verbală asupra altui om. În mod normal, astfel de atitudini sunt amendate. Dar nu şi în România. În schimb, toată lumea se comporta de parcă le-ar fi fost frică să nu devină ei următoarele victime. Tipa pusese la punct în acel moment vreo treizeci patruzeci de oameni, câţi s-or fi aflat în autobuz. Hotărâse ce este permis şi ce nu este permis. Nu cred că trebuie sa precizez că nu a mai vorbit nimeni la telefon până la Favorit. Unde am coborât ruşinat de propriul meu comportament, de faptul că nici măcar nu i-am spus tipului că sunt de acord cu el. Că nu cred că a vorbit tare, că poate să vorbească cât vrea, că un tembel nu are dreptul să hotărască în numele celorlalţi. Că nu e singurul care crede că el e normal, iar tipa e dusă. Din păcate, nu a fost să fie.
Vă las pe voi să vă gândiţi dacă am greşit că am tăcut cu toţii din gură sau dacă am făcut bine.