apropo de articolele de mai jos
Oana Zăvoranu. Momente de luciditate
vă mai aduceţi aminte de modul neaoş, românesc de amenajare exterioară a magazinele de cartier, imediat după revoluţie. Încă mai pot fi admirată faianţa ce atărnă dizgraţios pe faţadele clădirilor mutilate. Una două, punem faianţă. Ce naiba mai vroia şi faianţa aia să simbolizeze, zău dacă ştiu. Că la mine în baie e marfă? Că am cumpărat extra? Că am transformat strada în toaletă? De preferinţă cât mai sclipicioasă, neagră, ceva ce în mod normal, nu ţi-ai pune nici în baie. Cam aşa arată acum şi emisiunile cu vedete de garsonieră.
Avem o problemă mai puţin vizibilă, dar poate cu efecte mai dureroase pe termen lung. Amestecul privatului cu publicul. Ne-am obişnuit să ne uităm cum se bălăcăresc pseudo-vedetele, lăfăite pe canapele, la televizor. Ne coborâm cu ele în mocirlă. Pentru că nu văd cu ce sunt mai bun decât Nikita, în momentul în care mă uit la emisiunea în care se desfăşoară. Cam ca la faianţa de baie de mai sus. Toată lumea susţine că viaţa privată a vedetelor aduce rating. Ba mai mult, prin extensie, viaţa privată în general face rating. Reality show, tabloide, Libertatea, puteţi adăuga ce doriţi în meniu.
Tocmai aici este problema. Că nu tot ce este privat aduce rating. Aduce rating în general, viaţa privată a anumitor vedete, pe care, mai mult sau mai puţin le admirăm. Unii dintre noi. Dar ia imaginaţi-vă că puteţi avea acces la vieţile vecinilor. Un fel de pseudo Baldwin, într-o copie nereuşită a unui film nereuşit. Nu cred că v-ar plăcea foarte mult. Oricât ar fi vrut să vă convingă campania de la Vodafone, cred că era, cea cu telefonul găsit pe stradă, iar noi răsfoind înfriguraţi prin sms-uri căutând fotografii indiscrete. Gândiţi-vă ce ar însemna să fiţi bombardaţi cu tot felul de detalii mărunte cu privire la programul zilnic al altora, celebrii sau nu.
Aici este ruptura. Se pedalează într-o direcţie greşită, cu un scop greşit în minte. Dar cu efecte, după mintea mea catastrofale. Pentru că dacă o ţinem în ritmul ăsta, ideea de spaţiu privat va dispărea cu desăvârşire. Şi cu ea şi proprietatea. Iar în mod ironic, asta va însemna moartea spaţiului public. O să o repet la nesfârşit. Nu poţi intra în spaţiul public fără două lucruri. Educaţie şi proprietate. Paradoxal, suntem dispuşi să renunţăm la toate aceste lucruri în numele unui lucru mărunt, al unui instrument. Ratingul. Pe care, unii dintre noi şi l-au făcut chip cioplit. Şi se aşteaptă să ne rugăm pentru propăşirea lui.
Vorbeam cu Adi zilele trecute despre faptul că cineva ar trebui să sesizeze caracterul greşit al emisiunilor de genul celor promovate în ultimul timp, sau măcar al tonului promovat de televiziunile din România. Adi susţinea că nu, fiecare este liber să spună ce şi cum vrea. Nu sunt de aceeşi părere. Şi ascultându-mă, m-am îngrozit. Cu ce mă cred mai bun? Oare să nu mă substitui eu unei autorităţi supreme care să dicteze ce şi cum. Răspunsul este că nu, nu cred. Pentru că există bunul simţ (şi aici mă refer la noţiunea de common sense). Cel pe care ştim că îl cunoaştem, fără a avea o dovadă imediată. Nu avem nevoie să ne fie demonstrat. Dar ne ghidăm după el.
Cred că este bine să întinzi limitele la maximum, dar cine (sau ce) hotărăşte care este limita suportabilului? Piaţa? Ciudat. Tocmai mi se pare că piaţa şi-a arătat limitele.
Scurt pe doi, cred că România l-ar fi scos din minţi de-a binelea pe Alan Bloom. Relativismul moral în România frizează radicalismul.