Tocmai am terminat de văzut un film care m-a pus pe gânduri. Vi-l recomand cu căldură şi nu pentru Alandala, cum îi spune Ciprian, sau pentru alte performanţe actoriceşti. Ci pentru o frază,
there’s no difference between principles and the person
Chiar dacă unii nu îl consideră neapărat un film bun, şi înclin să le dau dreptate, există o poveste adevărată în spatele acestui film. Chiar două. Nu am obiceiul de a mă pune în pantofii altuia şi a încerca să dau sfaturi. Dar …
Mai întâi, câteva precizări. Nu am lucrat niciodată într-o redacţie de ziar, nu am făcut jurnalism, nu sunt un reporter, nici măcar nu am intrat în sediul unui ziar. Mint, am fost de două ori la Casa Scânteii, o dată cu un prieten, a doua oară pentru a mă angaja la Editura Humanitas. Dar n-a fost să fie. Atât.
Ziare citesc de mic, câteodată îmi place să cred că mi-am stricat vederea de la prea mult citit. Aveam în casă România liberă, Cuvântul, Tineretul liber, România literară, 22, Dilema, Express, Baricada, Evenimentul Zilei, Zig Zag, Dreptatea, Telegraf, Cuget liber, cred că mai sunt unele pe care le-am uitat.
Prin urmare, ce voi spune mai jos este spus din prisma unui cititor. Ex-cititor.
Dacă aş lucra la un ziar în momentul de faţă, m-aş întreba dacă chiar pot să existe în realitate oameni precum personajul Rachel Armstrong. Vreau să spun, practic, în viaţa de zi cu zi, nu numai în filme sau în teorie. Pentru că dacă răspunsul este da, atunci aş depune toate eforturile posibile, m-aş da peste cap, să îi găsesc pe aceşti oameni şi să îi păstrez.
De ani de zile, citesc despre falimentul presei tradiţionale (dacă vă pasionează subiectul, Buzz Media, a lui Jeff Jarvis este un bun punct de plecare), de faptul că ziarele devin din ce în ce mai irelevante pentru cititori, că se schimbă modelul, economic, că are loc o revoluţie. În pur stil rusesc, se întreabă ce e de făcut. Că de fapt, nu s-a hotărât încă dacă este o revoluţ ie sau o involuţie.
Pentru mine răspunsul este foarte simplu. Oamenii din ziare i-au făcut pe oamenii de pe stradă să îi părăsească. Pur şi simplu. Nu cred că există vreo urmă de îndoială. Şi dacă există cineva printr-o redacţie, care să mai aibă dubii, îi recomand un control la cap.*
Oameni precum Mădălin Ionescu, Cătălin Măruţă, Dan Diaconescu, Luis Lazarus, Victor Ciutacu, Roncea, Mircea Badea şi lista poate să continue, nu sunt decât nişte produse comerciale. Nişte PET-uri umplute cu Magde Ciumac, tonomate, Băseşti, Felicşi, crime, violuri, ţigani, romi, manele, copii de aur, copii de fier şi alte vitamine. Sunt rezultatul unui proces care a durat ani de zile. Ei nu sunt responsabili pentru ceea ce fac acum. Bine, Diaconescu este mai bătrân în branşă, a început de mic, ar putea fi condamnat la vreo două sute de ani de scris cărţi poştale în portuleţul Tomis. Oamenii ăştia nici nu ar fi putut să facă altceva, decât să se scălâmbâie precum nişte saltimbanci siniştrii în faţa camerelor sau în scris. 
Poate sunt unii care sunt nostalgici după vremurile apuse, vremurile în care inventau poveşti despre pui vii şi alte lighioane, la o bere, pe Magheru. Sper din tot sufletul, pentru personaje precum M. Stoian că se simt împlinite pentru ce au făcut atunci, nu pentru ceea ce fac acum, într-unul dintre cele mai jalnice show-uri de divertisment (în mod ironic, mă amuză şi pe mine cum le numesc ei de divertisment, poate pentru divertismentul lor, că al meu în mod sigur nu). Ok, nu e cea mai jalnică, e una care o depăşeşte în ridicol.
Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu, Cristian Tudor Popescu, şi alţii, se ştiu ei.
A lor este vina.
Să nu îndrăznească să dea vina pe public cum am văzut că sunt unii care au tupeul lui Dan Diaconescu să o facă. Să aibă decenţa să îşi asume responsabilitatea pentru ceea ce au făcut. Să nu se mai comporte ca nişte copii care au făcut o boroboaţă şi vor să o ascundă, de frică că nu mai pupă gem cu unt seara la cină.
Cu ce eram noi vinovaţi atunci? Habar nu aveam de ce înseamnă presă. După cincizeci de ani de rebuturi, ce puteam să ne dorim? Eram tineri, eram inocenţi. Puteai să ne serveşti orice, dacă asta este vina noastră atunci suntem şi noi vinovaţi. Dar nu am făcut lucrul acesta conştient. Nu aveam experienţă (spre diferenţă de ei, Cornel Nistorescu avea cărţi premiate de Uniunea Scriitorilor, etc.). Nu ştiam ce vrem. Au intrat precum lupii la stâna de oi.
Practic, anii nouăzeci au fost o perioadă în care ziare precum România Mare, Europa, Azi, Evenimentul Zilei la început, şi-au violat în mod constant cititorii. Cam ceea ce fac acum cu succes Libertatea, Can Can şi restul presei tabloide la cap. Serios. Gândiţi-vă, ştiu că pare un pic (ok, un pic mai mult tras de păr) dar aşa este. Iar acum toate părţile implicate se comportă exact ca în urma unui viol. Şi violatorul, şi victima sunt într-o stare de completă negare. Mihai, că e psiholog, ar putea să ne dea mai multe detalii. Ei sunt satisfăcuţi şi nici nu vor să audă de culpabilităţi, noi refuzăm să acceptăm că s-a întâmplat, în cazul cititorilor de Libertatea, că încă li se mai întâmplă. Nu mai este mult şi vom fraterniza cu violatorul, într-un sidrom Stockholm, colectiv şi suprarealist.
Poate nu am dreptate, poate că nu s-a întâmplat aşa. Ce ştiu însă, este că mai devreme sau mai târziu, vor rămâne singuri şi cu biletele nevândute. Nu va mai veni nimeni să vadă bâlciul. Şi va fi pentru totdeauna. Nici nu vor apuca să îşi dea seama din datele demografice când se vor lovi cu capul de zid.
Este doar o problemă de timp şi de statistică.
*Este valabil şi pentru televiziuni, as well. 