Asta apropo de oameni, cetăţeni, spaţiu public …
Instruiţi de noua ştiinţă naturală care le oferea amplitudine, ei s-au interesat de origine, nu de scop, aşa cum faceau filozofii politici mai vechi. Socrate şi-a imaginat o cetate strălucitoare în discurs; Hobbes a descoperit un individ izolat a cărui viaţă era “meschină, dezagreabilă, brutală şi scurtă”. Aceasta deschide o perspectivă foarte diferită asupra a ceea ce doreşte şi speră cineva de la politică. (s.m.)
- Allan Bloom – Criza Spiritului American, p. 193, ed. Humanitas.
hmmm, meschin, dezagreabil!? Stai aşa! Eu îl ştiu pe omul ăsta, am mers ieri în autobuz cu el, ne îmbrânceam pe scară. M-a servit seara la chioşc, când mă întorceam de la serviciu, unde sunt constant brutalizat de diverse ţoampe ce cred că sunt buricul pământului doar pentru că atunci când au căzut din copac, nu şi-au rupt unghiile.
Şi atunci stau şi mă întreb, unde am greşit? Nu am mai văzut filmul ăsta făcut de Sergiu? Chiar suntem idioţi. Doar am mai trecut prin aşa ceva. Ce am învăţat noi în cincizeci de ani de comunism? Unde ne era mintea?
Păi ce să învăţăm? Avea cineva timp de aşa ceva? Eram prea preocupaţi să ne vedem de propriul interes, de propria supravieţuire, pentru a mai fii atenţi şi la lecţie.
Citatul meu preferat din perioada aia, este din Vasile Gogea şi sună cam aşa, iubeşte-mă, dar nu mă dezbrăca.
Bine că avem căldură în ziua de astăzi.