Mă uit la Petrişor Obae, pe Pagina de Media, şi nu pot să îmi înfrânez un zâmbet amar, pe 16 mm. În viziunea domnului Mititelu, printre tarele jurnalelor de ştiri televizate se numără
… Ştirile ilustrate cu o muzică siropoasă sunt iarăşi frecvente.”
După ce s-au tăvălit în noroi, s-au acuzat de spam, de practici neloiale, s-au bătut cu pumnii în piept, de le ieşeau plămânii pe afară. S-au înjurat ca la uşa cortului, cu mâna pe DEX. S-au lins unii pe ceilalţi. Şi-au jurat iubire veşnică, pentru a se dezice unii de ceilalţi, când de fapt sunt toţi o apă şi un pământ.
“Omul care a introdus în premieră cuvântul filozofico-abisal MUIE în editorialistica de top din România e revoltat că ar putea fi considerat pe nedrept coleg cu mine şi-i dreptul lui să se simtă cum consideră potrivit. La fel cum e dreptul meu să mă întreb dacă - din momentul în care m-a prezentat fiului său drept «unul dintre cei mai mari jurnalişti în viaţ㻺i până astăzi - mi-a pierit mie iscusinţa scrisului sau i-au crescut lui exponenţial criteriile
Acum, fetele mari visează la moralitate, romantism şi milioane de dolari din publicitate.
Atât ne mai rămâne. Să ne plângem de muzica siropoasă.
Nu trebuie să fii mare expert în a privi de la unul din capetele ţevii de internet, ca să îţi dai seama cum arată un ba pe a mă-tii online.
Singura bucurie care îţi mai rămâne este că, văzând spectacolul ridicol dat de chiriţele isterice ale mass-mediei nu poţi decât să speri că sfârşitul este aproape.
Finalul va fi apoteotic, vă promit. Luaţi-vă locuri în faţă, să prindeţi cu subtitrare. Nu va mai rămâne cărămidă peste cărămidă. După care ne vom duce acasă, pentru a o lua a doua zi, dis-de-dimineaţă, de la capăt.
Maestre, să cânte muzica!
