Acum doi, trei ani, toată lumea era pusă pe făcut bani din specularea preţurilor terenurilor din jurul Bucureştiului. Ajunsese un fel de sport local, oamenii se întreceau în căutarea celor mai obscure localităţi cu potenţial de aşa-zisă dezvoltare, the next pipera. Erau animaţi de un amestec foarte straniu de spirit de aventură, glumă, iresponsabilitate, joc la ruletă. Era cazinoul celor cărora le era frică să intre în cazinouri.
Am observat că aceştia puteau fi împărţiti cu uşurinţă în două categorii:
- cei care credeau că trăiau un boom infinit, din care toată lumea va profita, Zeitgeistul era reprezentat de Caritas-ul imobiliar, indivizi cu o atenţie foarte redusă, care nu puteau să vadă mai departe de câteva luni în avans
- cei care ştiau că la un moment dat, cât de curând explozia preţurilor terenurilor va lua sfârşit, iar lucrurile se vor ÎNTOARCE la normal. Întoarcere este un cuvât-cheie în povestea noastră, pentru că presupune o scădere, scădere pe care se pare mulţi au refuzat, sau refuză încă să o accepte.
Sper, spre binele evoluţiei omenirii că majoritatea este exprimată de cei din a doua categorie. Pentru că altfel, vom sfârşi foarte repede şi într-un mod foarte penibil.
Unde vreau să ajung? Observaţiile de mai sus au fost provocate de următorul articol al lui Roger Ebert, din care citez:
Once respected journalists, they sold their souls for higher ratings, and follow their siren song. Springer is honest about it: "I'm going to Hell for what I do, and I know it," he's likes to say. O'Reilly insists he is dealing only with the truth.
Din păcate, ziariştii români din prime time-ul televiziunilor (Capatos, Morar, etc.) cred că fac parte din prima categorie, a acelora care cred că punctele de rating sunt un sac fără fund, iar ei vor continua să capitalizeze pe seama scandalurilor, mitocăniilor, spiritului de mahala. Nu poţi să construieşti pe aer. La un moment dat, tot ce au încercat ei să construiască se va prăbuşi, precum un castel de cărţi. Nimeni nu îşi va mai aduce aminte de ei. Iar în industria asta, dacă oamenii nu te ţin minte, este ca şi cum n-ai fi existat. Cine îşi mai aduce aminte de reclamele din anii nouăzeci? De Roşianu, de toţi trepăduşii care făceau temenele în faţa potentaţilor zile, în acea perioadă fără de rating? Dacă lor le place să fie puşi alături de reclama de la Titan Ice, eu nu am o problemă cu asta. Dar mai devreme sau mai târziu vor fi canibalizaţi de proprii lor copii. Şi ca să citez dintr-un film pe care l-am văzut ieri:
Umblaţi pe gheaţă subţire, iar când se va rupe, eu vă voi aştepta dedesubt.
- Brick Top (Snatch, 2000)
În încheiere, vă propun o ghicitoare, cine este în România, Bill O’Reilly şi cine este Jerry Springer?