se adună la tragi-comedia numită România.
din seria,
Sometimes i feel, sometimes i feel,
Like i been tied to the whipping post,
Tied to the whipping post,
Tied to the whipping post,
Good lord, i feel like i'm dyin'.
Nu ştiu dacă aţi fost cu urechile ciulite în ultimile zile, dar un nou motiv de sfadă a aprins spaţiul public românesc, atât de sărac în subiecte ieftine şi de doi lei.
Marţi, Institutul la care frecventez şi eu o ciudăţenie numită academie politică, a organizat, fără surle şi trâmbiţe (dar cu îndeajuns tam-tam, încât să atragă atenţia TVR-ului, cu toate că eu unul zic, cu cât mai puţină publicitate făcută subiectului, cu atât mai bine, nu se prinde nimeni, caravana trece, câinii dorm) ei bine, a organizat o masă rotundă pe tema atât de aprigă a statului asistenţial. Ca să fac a o mia oară o paranteză, nu ştiu dacă voi aţi observat, dar de atâta stat asistenţial, o ducem cu toţii nemaipomenit de bine, de câtă asistenţă a băgat Statul român în noi. În nebunia noastră, am inventat şi statul asistenţial care te bagă în mormânt. Mie, când aud de state asistenţiale, mă gândesc la … da mai bine vă întreb pe voi, voi la ce vă gândiţi? Că eu unul sunt de acord să se oprească asistenţa românească, indiferent de culoarea celui care susţine lucrul ăsta. Nu de alta, dar în ritmul ăsta, s-ar putea să nu mai aibă pe cine asista*.
Dar să revenim la oile noastre. Mă rog, al idiosincraziile noastre ar fi mai corect. La sindrofia asta la care eu am zis că e mai bine să nu mă duc să casc gura, de teamă că o să mă mănânce în fund şi o să spun prostii …
Apropos, am fost şi săptămâna trecută la cursurile academiei politice a institutului Popular. Trebuia să vorbim despre constituţie, de fapt, Ioan Stanomir trebuia să ne vorbească despre ea (săptămâna asta au omis să ne mai spună despre ce o să se discute, s-au gândit că o surpriză ne-ar face mai multă plăcere).
Dar vinerea trecută n-a fost să fie aşa, el ne-a povestit pe unde e ciuruită opera domnului Iorgovan, mai pieziş aşa, iar eu mi-am reamintit de un lucru pe care îl ştiam din facultate. Copiii deştepţi tac din gură, iar cei care iau cuvântul sunt şi cei mai împiedicaţi (cineva l-a întrebat pe Stanomir dacă nu ar vrea să se transforme într-o portavoce (sic), iar o domnişoară ni s-a confesat pe un ton foarte afectat, cum că ştie din surse foarte sigure că la Administraţia prezidenţială se traduce Constituţia franceză în draci). Oricum, tema serii a fost nu ştiu cu ce se mânâncă sistemul electoral american, Constituţia franceză, da asta nu mă împiedică să îmi dau cu părerea.
Revenind la evenimentul de la Hilton, de marţea asta, doamna Rodica Culcer a ţinut un discurs înflăcărat despre monştrii pe care-i naşte somnul asistenţial. Dar mai bine să-i dăm doamnei cuvântul (am citat din transcrierea lui Costi Rogozanu, de pe VoxPublica, nu am găsit înregistrarea pe site-ul TVR):
Putem să spunem “o victimă a sărăciei şi a mizeriei în România”, putem să spunem “un om care nu vrea să muncească şi pe care sistemul nu l-a obligat să muncească”. Că nu i-a fost niciodată destul de foame încît să ştie că este obligat să se ducă şi să muncească. Deci sînt două prezentări. Ştiţi foarte bine cine o să se repeadă asupra primei citiri a acestui caz, care este o victimă a mizeriei şi a sărăciei din României să moară de foame nu-i aşa? Mor copiii neînregistraţi pentru că le dăm bani părinţilor să bea la cîrciumi.
Costi Rogozanu se sesizează şi îi răspunde ...
Nu acesta este discursul normal al unui şef al ştirilor publice. Nu e primul derapaj, evident (Culcer a fost activist total în timpul prezidenţialelor, dar nici nu are de gînd să iasă din campanie, se pare), dar îmi plac aceste întîlniri ideologice ale dreptei, în care se adună ca să se aprobe şi să se confirme unul pe altul – pentru că ele arată cît de gravă este ruptura nu cu realitatea, ci cu bunul simţ. Pe de o parte discurs al victimizării, despre cît de minoritari sînt, de cealaltă parte teorii emise senin despre cum ajutorul social înseamnă bani de băutură.
Toată lumea se supără, Rodica Culcer contraatacă.
M-am referit chiar in citatul ales la dificultatea de a avea o pozitie echilibrata, pana la urma. (...) Nu cred ca e o pozitie ideologica sa sustii ca oamenii trebuie sa fie responsabili fata de propria soarta, e o pozitie etica si morala. Si sunt multi oameni de stanga care au sustinut-o, de pilda presedintele Clinton.
ActiveWatch ia atitudine şi toată tărăşenia cade definitiv în derizoriu (vinovat prin asociere, nu mă aşteptam din partea doamnei Culcer)
Faptul ca ActiveWatch invoca un citat pe un blog gazduit de site-ul Realitatea imi ridica si mie unele semne de intrebare.
Şi am încălecat pe o şa, şi v-am spus povestea aşa. Eu n-aş mai avea de adăugat, decât că în mod ironic, la fel cum nu am avut parte de o democraţie funcţională în primii ani după Revoluţie, nu o să avem parte nici de un stat minimal printr-un proces normal de tranziţie. Pentru că nu-i aşa, pentru cine a citit puţin despre subiect, statul minimal şi-l permit ţările bogate, nu ălea care se hrănesc cu pufuleţi. Abia aştept să văd ce-or să mai facă românii, când or să li se ia şi pufuleţii.
lecturi suplimentare:
- Cătălin Tolontan - Să facă presa bine ţării
- Alina Mungiu-Pippidi - Mai bine dictator decât reformator
Bonus pentru cine a avut răbdare (hai măi că 1000 de cuvinte nu sunt atât de mult) să parcurgă toată pologhia, sunt două tâmpenii mari şi late în ce se spune mai sus
O dată, că asistaţii nu ştiu ce e aia foame! Din păcate, problema este că FOAMEA ESTE TOT CEEA CE ACEŞTIA ŞTIU, pentru că nimănui nu i-a păsat ce se întâmplă cu ei, să le arate că se poate şi altfel. Comunismul i-a îndobitocit, Statul român de după '89 a avut grijă să definitiveze procesul.
Doi, stânga lui Clinton nu este stânga lui Ponta, la fel cum prioritatea de dreapta valorează fix doi bani în Anglia.
___________________________________________________________________________
*Da, România este stat asistenţial, dar problema este că asistaţii sunt partidele politice aflate la guvernare, într-un moment sau altul.