1, eu zero barat.
Aţi citit 1984? N-aţi văzut nici filmul? Nu disperaţi, mai aveţi o şansă, poate chiar mai avantajoasă, pentru că are costurile citirii cărţii (enorme, în ziua de azi, când nu-i aşa, timpul înseamnă bani) şi nici costurile deloc ascunse ale achiziţionării unui nou LCD (pentru că televizorul sport era so yesterday). Şansa vă este oferită de Enel şi se traduce printr-o vizită la una dintre locaţiile companiei din Bucureşti. Din propria-mi experienţă, eu unul vă recomand Neniţescu sau Veteranilor (poate se sesizează o agenţie de turism şi face un pachet avantajos, dat fiind că sunt destul de apropiate).
Acum să ofer şi un pic de context ofertei de mai sus. Cuprins de un avânt quijotesc de a mă înfrupta din roadele tehnologiei, am decis să folosesc opţiunea pe care Enel o pune la dispoziţie, cea de plată online. O dată făcut acest pas, am prins curaj şi am zis că dacă am ajuns până în America, de ce să nu încerc să ocolesc tot globul. Şi am setat opţiunea direct debit. Adicălea, când vine sorocul, Enel are voie cu de la mine putere să-şi ia galbenii din punguţa cu doi bani a ing-ului. Zis şi făcut. După care m-am pus pe aşteptat, nătărăul de mine, fără să mai îmi pun problema că enelul nu ştia de marea favoare pe care tocmai le-o făcusem.
Prin urmare, banii stăteau bine mersi, dar facturile nu se plăteau. Pun mâna pe telefon şi sun la ei, sau la firma de autsorsing care a pus mâna pe contractul cu enelul, pe lângă o companie de ecarisaj şi un salon de înfrumuseţare, fac cristiane printre opţiunile robotului telefonic (mediocrul de mine uitase cât de greu este să dai peste un om la capătul celălalt al galaxiei) şi dau într-un final peste o duduie afabilă, care îmi spune că da, pentru direct debit trebuie să printez acordul cu banca (adică să fac un amărât de screenshot, în cazul meu) şi să mă prezint la enel. Foarte frumos. Ăăăă, pardon, cum?! Să merg fizic? Păi nu era asta ideea? Să nu mă mai plimb?
Fac o pauză şi remarc că enel a hotărât cu de la sine putere că toată lumea din zona Bragadiru şi împrejurimile, trebuie să meargă până pe timişoarei/neniţescu.
Revin la duduie. Zice, nu, nu se poate trimite prin email. Trebuie mers. Deja mă apucaseră frigurile gândindu-mă la perspectiva plimbării la mama naibii, pe coclauri, pentru ca la sfârşit să mă îngrop în nuştiu ce asasini ai celulozei. Nuuuu, zice tipa, no problem, puteţi să mergeţi oriunde în Bucureşti. Oriunde? Oriunde, oriunde ca în reclama cu piticu? Daaa! Nu-mi venea să cred. Dau fuga fericit pe saitul enel, unde îmi petrec peste cinci minute frustrante căutând linkul cu adresele, nu găsesc mare lucru şi mă decid pentru neniţescu.
Azi am fost acolo. Probabil că pe vremuri, doamna peste care am dat la ghişeul ascuns printre materialele depozitate în garaje, prin praf şi autobuze, ţevi şi alte drăcovenii, pentru că nu-i aşa, spune-mi cum îţi primeşti clienţii, ca să-ţi zic ce fel de companie eşti, ei bine, doamna asta era o doamnă drăguţă, serviabilă, care mai avea puţin şi-ţi aducea şi cafeluţa cu jumătate de linguriţă de zahăr, nu de alta dar trebuie şi sistemul digestiv să funcţioneze. Povestea de dragoste dintre sfinxul din neniţescu şi clienţii enel s-a terminat însă în momentul în care sfinxul a aflat incantaţia magică. În veteranilor. În veteranilor x n ori. În veteranilor, veteranilor, veteranilor, veteranilor. Poftim?! Aici nu e biroul de informaţii, mergeţi în veteranilor! Femeie ai o obsesie. Tot voi m-aţi trimis aici! Nimic. Veteranilor.(pun punct, dar trebuie să mă credeţi pe cuvânt că nu s-a inventat încă semn de punctuaţie care să descrie faţa placidă şi vocea şi mai placidă cu care repeta ad nauseam veteranilor) Dar nu vreau nici o informaţie, vreau să vă dau datele nenorocite de direct debit, pe care nu vreţi să le primiţi pe mail sau la telefon (chiar aşa, call-centerele ăstea, dacă sunt atât de bune să dea informaţii false clienţilor naivi, de ce nu sunt bune şi să preia tot felul de date? Că tot nu contează la sfârşitul zilei)!!! OK, am zis deja mai bătrân cu zece ani.La veteranilor, birjar, sau vatman, cum a fost în cazul meu. Ce vrei, nene Iancule, ne-am modernizat.
La veteranilor, oroare. Dante şi infernul lui sunt mici sugari pe lângă ce au născocit minţile diabolice ale enelului. Patruzeci de oameni într-o încăpere în care te-ai fi simţit sufocat alături de doi din campionii recenţi de sumo ai Japoniei, care încercau pe de-o parte să păstreze aparenţele unei cozi ceauşiste adevărate, instituind o mini-inchiziţie adhoc, cu torchemazi de ocazie şi două ghişee deschise. Am trecut razant prin vizorul neiertător al pensionarilor care păstrau evidenţa prezenţei la coadă, probabil începând cu sfârşitul anilor şaptezeci, când a izbucnit revoluţia punk şi s-a dus dracului şi darjeelingul şi progresivul. Nu mă potriveam profilului vânătorului. Eu căutam biroul de informaţii. Disperat mă uit după ceva plăcuţe, foi apatru lipite strâmb cu scociul pe geamuri, nimic. Îmi fac curaj şi întreb un paznic. Nu vă supăraţi, informaţii? Aici, zice el. Unde aici, întreb eu, nevăzând pe nimeni la celelalte ghişee? Aici, în capătul culoarului din colţul încăperii, la dreapta, în camera aceea din fund. Poftim? E coadă la informaţii? În gândul meu, da ce naiba cer ăştia nene, să numere funcţionarii din doi în doi, paginile de la ediţia Război şi pace scoasă la editura Univers, în anii şaptezeci? Din nou anii şaptezeci.
Am renunţat. I-am lăsat, şi cu coada lor, şi cu informaţiile pe care oricum Taleb îmi spune că nu crede că mi-ar folosi la ceva şi că în cuvintele nemuritorului Yogi Berra, the future is not what it used to be. Trist şi cu coada între picioare, descoperind că alături de nebunii care nu pot călători decât agăţati de bări lângă şofer, privind cum se desfăşoară autostrada sub ochii lor, pensionarii ne mai dau o echipă de succes pentru acest sport care este călătoria cu reatebeul, cei care stau în uşă şi nu coboară. Mă simţeam înfrânt, decăzut din dreptul meu la avea parte de o realitate care să conţină mai mult bun-simţ ca taximetriştii de la universitate, contemplam cu resemnare abisul conspiraţiei universale ce se desfăşura la picioarele mele, când în mintea-mi obosită mi-a încolţit un gând magnetic.
Ce-ar fi dacă scilla din veteranilor cu caribda din neniţescu şi m-aş întoarce în Neniţescu să-i spun sfinxului că cei din Veteranilor m-au trimis înapoi? Aveam şi justificarea pregătită. Au zis că direct debitu se face unde trebuie să plăteşti factura, aşa a zis doamna ...
to be continued.
un tip pentru piarul enel, get another job, fast