We really thought we had a purpose
We were so anxious to achieve
We had hope
The world held promise
For a slave to liberty
Freely I slaved away for something better
And I was bought and sold
And all I ever wanted
Was just to come in from the cold
Mă uit în jurul meu şi mă gîndesc că n-am progresat pe măsura timpului scurs din 89 încoace. Să mă explic.
Aversiunea aproape viscerală a prietenilor, rudelor faţă de anumiţi politicieni mă duc cu gândul la începutul anilor nouăzeci, când fără să dau dovadă de prea multă minte, spuneam la şcoală exact ceea ce auzeam acasă. Părinţii şi bunicii mei discutau frecvent politică, impresia generală fiind că Iliescu şi ai lui sunt răul absolut, iar salvarea va veni pe rînd, de la partidele istorice, Raţiu, Câmpeanu, Alianţa Civică, PAC, CDR. Am îndurat cu stoicism ironiile mai mult sau mai puţin fine, simţind că nu poţi să-ţi pui foarte mult baza într-un nume. Niciodată n-am crezut că un om poate fi problema, cum nu am crezut că un om (sau un partid) poate fi soluţia. Mă amărăşte gândul că politicienii din ziua de astăzi au reuşit să-mi reducă prietenii şi familia la nivelul de dezbinare de acum douăzeci de ani.
Cam în aceeaşi notă, citesc cu neîncredere ironiile făcute pe seama unor fraze scoase din context* despre antiamericanism, umanism şi alte concepte înalte, care momentan servesc foarte bine unor procese de intenţie meschine. De multe ori m-a frapat spiritul ăsta de frondă ştrengărească atunci cînd vine vorba de antisemitism sau antiamericanism, printre români. Cu un ochi face roată împrejur, să vadă dacă e cineva care să-l contrazică. Chiar şi atunci cînd n-am fi avut nevoie să ni se reamintească de rezistenţa la intemperii a teoriilor conspiraţioniste.
Mai nou, Nicolae Breban s-a supărat pe N. Manolescu pe motiv de colaboraţionism. Toată tevatura iscată în jurul orgoliilor scriitoriceşti nu face decît să confirme, că este prea tîrziu pentru o lege a lustraţiei, chiar dacă au rămas mulţi printre noi care nu s-au scuturat de praful Securităţii.
Pînă la urmă, nu înţeleg care este miza. De parcă, dosarele de atunci ar ciobi din valoarea cărţilor publicate. Nu vine nimeni să-i ia, nici romanele, nici personajele. În plus, toţi cei care se dau de ceasul morţii că n-au colaborat şi că n-au turnat, scapă din vedere un amănunt esenţial în ecuaţia colaboraţionismului românesc. Că oamenilor pe care i-ar apăra şi sluji acea lege a lustraţiei care nu mai vine, a încetat să le mai pese.
Nu ştiu cum e să emigrezi şi să nu-ţi mai găseşti locul, dar să te ferească Dumnezeu să nu-ţi mai găseşti locul în ţara din care nu poţi să pleci.
__________________________________________________________
*a se vedea şi excelentul articol al lui Alexandru Balasescu din Contributors