nu-i înţeleg pe şoferii care-şi pun plăcuţele cu numele pe parbrize. E ca şi cum pînă acum, înjurăturile culese (observ ca e ca un fel de indicator al prostiei, cu cît e semnu mai mare, cu atît este şoferul mai neatent) se pierdeau în eter, ricoşau în alţi şoferi, era omnidirecţionale. Dar de ce să-ţi aduni toate înjurăturile la un loc, în jurul numelui tău. Sau poate o fi numele duşmanului de moarte …
azi m-a apostrofat o bunicuţă pentru că am îndrăznit să-mi semnalizez prezenţa pe pista de biciclete, Da ce, te crezi-n Europa?! Adevărul este că nu mai cred nimic.
Dar bunicuţa, aşa pe de-alături cum era ea, avea în buzunar un sîmbure de adevăr.
În Europa (nu ştiu, îmi spune lumea, n-am fost decît pînă la Cluj) pistele sunt pe stradă. În România pistele sunt pe trotuar. De aici şi diferenţa de fus moral.
Dacă m-aş afla în faţa responsabilului cu pistele de bicicletă în Bucureşti, primul motiv pentru care i-aş spune că pistele sunt greşite, ar fi cel referitor la scopul iniţial al trotuarului. Oamenii/pietonii se simt în siguranţă pe trotuar. Este locul unde se refugiază, se ascund de şoferi. Şi asta nu se-ntîmplă de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Prin urmare, nu există reflexul de a te feri de obiecte/persoane contondente care circulă alături de ei. Pur şi simplu nu au crescut aşa.
Locul bicicletelor/scuterelor este pe stradă. Acolo se fereşte şi pietonu, aruncîndu-se de pe bordurile lui Videanu, acolo este atent şi şoferul să nu-şi strice oglinda în vreun ameţit de biciclist, care n-a avut bani de-un elicopter ca lumea.
Nu uitaţi, doar în luna iunie puteţi ajuta Spitalul Marie Curie şi Asociaţia Inima Copiilor, donînd 2 EURO prin SMS la 890.
Trebuie să recunosc că la capitolul ăsta, ai noştri bravi poliţişti s-au dovedit mai înţelegători.
Nu mă pricep să socializez foarte mult cu restul comunităţii dă biciclişti din Bucureşti, nu ies la bikewalkuri, sau alte evadări, dar aş sprijini orice mişcare de desfiinţare a pistelor pentru biciclete din Bucureşti (aşa cum sunt ele acum, să fim bine-nţeleşi!). Mai ales acum, cînd se pregătesc să mai toarne o căruţă de bani în ele.
Ştirea de mai sus (via Biciclistul.ro) mi-a adus aminte de păţania de săptămîna trecută, cînd am avut un dialog edificator cu un şofer RATB pe 13 Septembrie, spre Ghencea.
La un moment dat, mi-a închis drumul înainte, aproape că reuşise să mă strivească de trotuar. Noroc cu o intersecţie în care am reuşit să mă refugiez din faţa îmbrăţişării ucigaşe a tancului regiei de transport bucureştene. Asta nu înainte de a-l vedea că făcea tot felul de gesturi la adresa mea, trimiţîndu-mă, habar n-am unde. Drept pentru care l-am alergat ajungîndu-l la următoarea staţie.
Bat politicos în uşă, îmi deschide la fel de politicos şi-ncepe dixtracţia, Cam unde mă trimeteaţi mai devreme? Păi, pe trotuar, nu vezi că e linie? zice el. Păi, linia se-ntrerupe, eu ce fac atunci? Decolez? Başca sunt tot felul de coşciuge, jerbe şi alte drăcovenii sinistre împrăştiate pe trotuar. N-am cum să merg pe acolo! Ba nu, du-te pe trotuar, că e bandă!Domnule, nu înţelegeţi că nu funcţionează. Cînd se-ntrerupe banda, eu tot în stradă ajung. V-ar conveni să vă treziţi cînd vă e lumea mai dragă, cu mine pe stradă, căzînd de pe trotuar? Plus că sunt borduri, şanţuri, nimic din ce este pe trotuar nu face viaţa biciclistului mai uşoară decît pe stradă (că veni vorba nici ca pieton nu îţi este prea bine).
V-ar conveni?
Mi-ar conveni ... moşmondeşte el în barbă, mi-ar conveni să vă ia naiba pe toţi. Da? Da! Mulţumesc, o seară bună, zic eu, bucurîndu-mă că l-am prins într-o pasă mai paşnică. Altfel cine ştie ce-i mai trecea prin cap.
Nu ştiu ce-l adusese în starea asta hobbesiană, dar episodu mi-a adus aminte de ceea ce ştiam de foarte mult timp. Pistele de bicicletă sunt o bătaie de joc la adresa tuturor, a bicicliştilor, a pietonilor, a şoferilor şi a plătitorilor de taxe din Bucureşti. Pentru că pistele au treabă cu strada şi nu cu trotuarul (cum se-ncăpăţînează vajnicii vărsători de fonduri de la buget să creadă)
Singura lor contribuţie la traficul bucureştean este că i-au învrăjbit pe toţi, unii împotriva celorlalţi. Pietonii urlă la biciclişti, şoferii te trimit pe trotuar, pietonii te trimit la o moarte aproape sigură pe stradă (unde dacă ai norocul să scapi de gurile de canalizare puse la o diferenţă de treizeci de centrimetri de şosea, şuruburile pierdute de maşinile uituce, portierele deschise în răspăr, şoferi care nu acordă prioritate pe principiul bicicleta nu se pune!)
Să nu-mi săriţi în cap, care sunteţi şoferi, că eu zic ce se vede de la înălţimea şeii de bicicletă. Nu am carnet, n-am maşină, nu ştiu cum e decît din mărturiile prietenilor mei. Care sunt la rîndul lor nemulţumiţi de bicicliştii care coboară brusc de pe trotuar, sar în faţa ta, nu semnalizează, nu respectă semafoarele, în baza aceluiaşi principiu sănăto că pentru biciclete nu e valabil! şi uite aşa, aidoma presei lui Cabral, ne creştem unii pe alţii, într-o ecranizare a stării naturale live, from Bucharest.
Cireaşa de pe tort se duce la cei care în zona Tricodava legaseră un fileu peste trotuar (deci, şi peste pista de biciclete, şi pietonii trebuiau să coboare pe stradă, noroc că nu-i o zonă circulată) şi au încins un frumos tenis cu picioru, de ţi-era mai mare dragu să-i priveşti. De la distanţă, că dacă te apropiai, te mai luau şi la bătaie. Oricum, vineri era ziua sportivilor, pentru că la Valea Argeşului, doi opriseră un logan pe banda întîi şi jucau table pe portbagaj.
Pe mine unul, {ştiu că nu persoana mea este relevantă :) } m-a impresionat promptitudinea cu care aţi răspuns şi de data asta. Vă mulţumesc şi pentru că nu prea am multe lucruri în traistă, vă dedic piesa mea preferată.
Îmi vine să vă îmbrăţişez, dar îmi aduc aminte de cuvintele lui Nick Mason ...
"It was a very nice thing to do but it could become a bit cliché if we kept climbing to the top of the Wall and kept hugging each other onstage. I mean, I think enough is enough. I mean, we're English after all. We don't do that hugging thing a lot."
Iceland also has maintained a substantial literary tradition. Halldór Kiljan Laxness won the Nobel Prize for Literature in 1955. Arnaldur Indriðason is an internationally successful crime writer. In music also we have Björk..
The 300,000 people of Iceland are enough to sustain a respectable university. Iceland is host to an innovative project to map the DNA of hundreds of inhabitants from many different families (Decode Genetics). It is also the home of CCP Games, the company that developed the large and successful game EVE Online.
... nice, cam cît trei tulci în vremurile de glorie ale combinatului ...
POFTIM??!!! 300 000???* Şi noi cu 22 de mil. nu reuşim?! Soluţia e să-i convingem pe 21,7 mil. de români să plece undeva pentru următorii 20-30 de ani ... Politicianu' care reuşeşte chestia asta, are votul meu. Promit pe cuvînt de pionier.
Apropos şi de comentariile de la Arhi, mă uitam pe CNN la desfăşurarea scandalului DSK şi mi-am adus aminte de articolul lui Stiglitz cu privire la faptul că cei 1% care au puterea/banii depind de restul 99%. Modul în care guvernanţii au găsit de cuviinţă să gestioneze perioada de criză, de exemplu infracţiunile pe care le-a comis Goldman/Sachs
By February 2007, two months after the Sparks memo, Goldman had gone from betting $6 billion on mortgages to betting $10 billion against them — a shift of $16 billion. Even CEO Lloyd "I'm doing God's work" Blankfein wondered aloud about the bank's progress in "cleaning" its crap. "Could/should we have cleaned up these books before," Blankfein wrote in one e-mail, "and are we doing enough right now to sell off cats and dogs in other books throughout the division?"
Din păcate, cred că vremurile de PR roz pentru mai marii zilei au cam apus, iar cei care sunt acum sus ar trebui să realizez că nu va exista milă publică pentru ei.
Care mă luminează şi pe mine în privinţa semnelor de pe fundu maşinilor? Peşti, tauri şi alte lighioane? Ce înseamnă? Că şoferul e creştin, ca în Quo Vadis?
Da am văzut şi tauri, ăia ce sunt, şeptilieni?
Or fi zodii.
Azi, într-un Pathfinder, şoferul cu un ştras discret pînă la cer în ureche, îşi atîrnase o plăcuţă tip numere de înmatriculare americane, iar pe ea scria Al Capone. Sensibil.
Mă uit în jurul meu şi mă gîndesc că n-am progresat pe măsura timpului scurs din 89 încoace. Să mă explic.
Aversiunea aproape viscerală a prietenilor, rudelor faţă de anumiţi politicieni mă duc cu gândul la începutul anilor nouăzeci, când fără să dau dovadă de prea multă minte, spuneam la şcoală exact ceea ce auzeam acasă. Părinţii şi bunicii mei discutau frecvent politică, impresia generală fiind că Iliescu şi ai lui sunt răul absolut, iar salvarea va veni pe rînd, de la partidele istorice, Raţiu, Câmpeanu, Alianţa Civică, PAC, CDR. Am îndurat cu stoicism ironiile mai mult sau mai puţin fine, simţind că nu poţi să-ţi pui foarte mult baza într-un nume. Niciodată n-am crezut că un om poate fi problema, cum nu am crezut că un om (sau un partid) poate fi soluţia. Mă amărăşte gândul că politicienii din ziua de astăzi au reuşit să-mi reducă prietenii şi familia la nivelul de dezbinare de acum douăzeci de ani.
Cam în aceeaşi notă, citesc cu neîncredere ironiile făcute pe seama unor fraze scoase din context* despre antiamericanism, umanism şi alte concepte înalte, care momentan servesc foarte bine unor procese de intenţie meschine. De multe ori m-a frapat spiritul ăsta de frondă ştrengărească atunci cînd vine vorba de antisemitism sau antiamericanism, printre români. Cu un ochi face roată împrejur, să vadă dacă e cineva care să-l contrazică. Chiar şi atunci cînd n-am fi avut nevoie să ni se reamintească de rezistenţa la intemperii a teoriilor conspiraţioniste.
Mai nou, Nicolae Breban s-a supărat pe N. Manolescu pe motiv de colaboraţionism. Toată tevatura iscată în jurul orgoliilor scriitoriceşti nu face decît să confirme, că este prea tîrziu pentru o lege a lustraţiei, chiar dacă au rămas mulţi printre noi care nu s-au scuturat de praful Securităţii.
Pînă la urmă, nu înţeleg care este miza. De parcă, dosarele de atunci ar ciobi din valoarea cărţilor publicate. Nu vine nimeni să-i ia, nici romanele, nici personajele. În plus, toţi cei care se dau de ceasul morţii că n-au colaborat şi că n-au turnat, scapă din vedere un amănunt esenţial în ecuaţia colaboraţionismului românesc. Că oamenilor pe care i-ar apăra şi sluji acea lege a lustraţiei care nu mai vine, a încetat să le mai pese.
Nu ştiu cum e să emigrezi şi să nu-ţi mai găseşti locul, dar să te ferească Dumnezeu să nu-ţi mai găseşti locul în ţara din care nu poţi să pleci.
Când ştii că ai un produs bun? Când îţi merg vânzările, când te vorbesc oamenii pe la colţuri, dar şi atunci când te piratează. Azi am văzut afişe prin oraş cu instalări de sisteme de operare la domiciliul clientului. Afişul pomenea doar de XP şi de 7.
Până am să mă laud plenar cu noile achiziţii (practic mi-am schimbat bicicleta, am rămas cu ghidonul, cadrul, cauciucurile/janta şi pipa vechi, restul, graţie lui Sebastian - of freeridebikes fame, sunt complet noi)
când la meteo se anunţă vânt moderat, ciuleşte urechile, altfel rişti să ajungi de râsul şoferilor pe Şoseaua Alexandriei, dând mai abitir ca un hamster din foaia a doua şi pinionul 5/8, doar pentru a rămâne pe loc
bucureştenii suferă în marea lor majoritate de toxoplasmoză, altfel nu-mi explic de ce le place aşa de mult să sară de pe refugiile de tramvai direct în stradă, să traverseze pe roşu, să aştepte RATB-ul pe şosea. În zona Pieţii Rahova, pensionarii sunt cei mai încăpăţânaţi. Zilele trecute era să intru în sacoşele unei mamaie, chit că-i făcusem semn de la un kilometru că să nu se dea jos de pe trotuar. Am observat că se uită la tine, văd că le faci semn din cap să nu treacă, dar ei tot pe a lor o ţin. O fi dat drumul Oprescu la şoseaua suspendată şi invizibilă.
la bulivar nu înseamnă pe pista de biciclete. Pentru ameţiţii care s-au rătăcit şi au nevoie de un drum în viaţă, mai precis de o pistă de biciclete care să le indice traseul spre casă, eu aplic metoda depăşitului milimetric. Poate, poate, s-or trezi şi ei din letargie şi vor înţelege că pista de biciclete nu este acasă pe canapea.
regula de bază este că mai întotdeauna, şoferul care o ia la stânga dreapta, nu va semnaliza. NU. VA. SEMNALIZA. deloc. Aşa că luaţi-vă toate precauţiile, strângeţi din dinţi, mergeţi mai departe.
nu care cumva să vă manifestaţi ostil pe stradă faţă de şoferi, pentru că nu se ştie când vă veţi întâlni cu ei şi nu veţi mai avea avantajul primului venit. În plus, ţineţi minte că voi sunteţi cei fragili, nu piţipoanca care dă cu piciorul la portieră, după ce a pus avariile pe banda a doua
singura maşină care îţi iese pe contrasens când eşti încă pe banda întâi din direcţia ta de mers, va fi un mercedes clk cu numere noi
dacă vezi un brad pe Prelungirea Ghencea în mijlocul străzii, opreşte-te şi dă-l la o parte, pentru că nu va mai opri altcineva.
obişnuieşte-te cu claxonul inutil. Şoferii sunt atât de isterici încât vor claxona când te observă ei, cei paranoici de la o sută de kilometri, cei nesimţiţi de la cinci centrimetri. Distanţa de claxonare este invers proporţională cu dimensiunea maşinii şi amplitudinea şi fidelitatea HI-FI a claxonului. Obişnuieşte-te, pentru că împarţi şoseaua cu toate animalele.
când eşti pe bicicletă, iar un alt biciclist te depăşeşte regulamentar, nu accelera ca neghiobul doar pentru că ai descoperit că a doua foaie merge mai repede decât prima. În plus, rişti să-ţi cadă pălăriuţa de pe cap.
Azi am văzut un duster cu numele unei firme de pază, pe numele ei, Caldo Privat Security. Oare firmele ăstea sunt blestemate să nu reuşească să-şi găseasă un nume inspirat? Cred că cineva are nevoie de un pic de branding aici. E o nişă generoasă.
Probabil că lucrurile pe care poţi să le faci, dacă îţi pui în minte sunt mai multe decât cele care-ţi sunt imposibile. Nu zic nu.
La urma urmelor, pot să cred că după doi ani de tobe eşti în stare să cânţi şi aşa, dar nu cred că sunt mulţi care o dată ce văd clipurile lui Danny MacAskill îşi spun „Hmmm, OK, cred că pot să fac şi eu asta, ţine doar de voinţă”.
Fereşte-te de şoferii de taxi, mai ales dacă au parcat şi au geamul deschis. Fereşte-te mai ceva ca atunci când erai mic şi te fereai de măgăruş. Vor deschide geamul, vor arunca pahare de plastic în stradă, chiştocuri de ţigară, vor porni exact când treci pe lângă ei.
Bonus: asigură-te că ai timp suficient să semnalizezi/verifici dacă maşinile şi respectă ce semnalizezi tu, atunci când te apropii de o trecere de pietoni. Ia în calcul că îţi va lua ceva timp şi s-ar putea să ratezi culoarea galbenă a semaforului.
Şi dacă nu-ţi pasă de înjurăturile pietonilor care trec cuminţi la culoarea verde, să-ţi pese măcar de şoferii care ies cu spatele din parcare şi nu se asigură pentru că tocmai i-au văzut pe pietoni traversând.
