culese azi de pe drum,
- nu-i înţeleg pe şoferii care-şi pun plăcuţele cu numele pe parbrize. E ca şi cum pînă acum, înjurăturile culese (observ ca e ca un fel de indicator al prostiei, cu cît e semnu mai mare, cu atît este şoferul mai neatent) se pierdeau în eter, ricoşau în alţi şoferi, era omnidirecţionale. Dar de ce să-ţi aduni toate înjurăturile la un loc, în jurul numelui tău. Sau poate o fi numele duşmanului de moarte …
- azi m-a apostrofat o bunicuţă pentru că am îndrăznit să-mi semnalizez prezenţa pe pista de biciclete, Da ce, te crezi-n Europa?! Adevărul este că nu mai cred nimic.
Dar bunicuţa, aşa pe de-alături cum era ea, avea în buzunar un sîmbure de adevăr.
În Europa (nu ştiu, îmi spune lumea, n-am fost decît pînă la Cluj) pistele sunt pe stradă. În România pistele sunt pe trotuar. De aici şi diferenţa de fus moral.
Dacă m-aş afla în faţa responsabilului cu pistele de bicicletă în Bucureşti, primul motiv pentru care i-aş spune că pistele sunt greşite, ar fi cel referitor la scopul iniţial al trotuarului. Oamenii/pietonii se simt în siguranţă pe trotuar. Este locul unde se refugiază, se ascund de şoferi. Şi asta nu se-ntîmplă de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Prin urmare, nu există reflexul de a te feri de obiecte/persoane contondente care circulă alături de ei. Pur şi simplu nu au crescut aşa.
Locul bicicletelor/scuterelor este pe stradă. Acolo se fereşte şi pietonu, aruncîndu-se de pe bordurile lui Videanu, acolo este atent şi şoferul să nu-şi strice oglinda în vreun ameţit de biciclist, care n-a avut bani de-un elicopter ca lumea.
Nu uitaţi, doar în luna iunie puteţi ajuta Spitalul Marie Curie şi Asociaţia Inima Copiilor, donînd 2 EURO prin SMS la 890.