regulamente de ordine interioară

În primul rînd, am o veste proastă pentru toţi copiii care vor să aibă părul lung. Nu vă bucuraţi că v-aţi convins părinţii să nu vă ducă la frizer, dacă regulamentul şcolii unde învăţaţi spune că n-aveţi voie cu părul lung, părinţii n-au nici o putere. Punct.


N-aş fi vorbit de tărăşenia asta dacă nu mi s-ar fi întîmplat recent un lucru care m-a pus pe gînduri. Ieri am fost la o şcoală pentru a repara calculatorul pe care urmau să se facă înscrierile pentru clasa pregătitoare. Iar directoarea de acolo, care mă văzuse şi cu părul lung mi-a spus o chestie care m-a pus pe gînduri. Era şi părul ăla lung o chestie, da acum ai o vîrstă, trebuie să arăţi a om serios, a adult. Trebuie să ştiţi că este vorba de o persoană cam de aceeaşi vîrstă cu mine, adică 35 de ani şi sincer nu ştiu nici în ziua de azi ce-a vrut să spună.


Probabil că aţi aflat de povestea cu directoarea de la Liceul Ion Neculce, din Bucureşti şi cruciada domniei sale în faţa pletoşilor (după ce am citit comentariile, înclin să cred că e vorba de o răfuială personală a directoarei cu cei doi, pentru că ar mai fi şi alţii cu plete, dar care nu fac obiectul interdicţiei). În plus, nu prea văd ce ar putea să-i facă directoarea cel puţin unuia dintre ei care la fel, am înţeles că este major (îşi dă bacalaureatul anul acesta).


Dar, aşa cum am învăţat de ceva vreme, diavolul este în detalii. Contează prea puţin că o directoare a interzis accesul elevilor în liceu în baza lungimii părului. Căutaţi pe net regulamente de ordine interioară şi o să găsiţi în foarte multe dintre ele prevederea cu privire la părul lung.


Acum, regulamentele ăstea funcţionează în baza a două acte importante, Legea educaţiei (LEN) şi un ordin al ministrului, 4925/2005. Iar pedepsele care sunt introduse în regulamentul de ordine interioară sunt puse în practică după un document cu titlu de dosar secret ROFUIP. Am stat şi am citit bibliografia obligatorie (adică legea, ordinul şi ROFUIP-ul) pentru oricine vrea să înţeleagă povestea regulamentelor de ordine interioară şi nu vreau să vă spun decît un singur lucru. Nu există nicăieri în aceste documente o prevedere care să se refere la părul lung. Şi asta datorită unui lucru pe care îl ştie orice om cu mintea pe umeri.


Pentru că nu poţi să defineşti ce înseamnă păr lung! Spre diferenţă de politicienii români, ai căror consilieri se pare că sunt în grevă (altfel nu-mi explic cum apare Antonescu la emisiunea lui Capatos, sau se repede Şova să declare sprijinul pentru un om care şi-a petrecut ultimul an în spatele gratiilor (sau care declară la emisiunea lui Gheorghe că la Iaşi n-a fost pogrom, iar evreii au fost omorîţi de soldaţii germani), spre diferenţă de politicieni) la Ministerul Educaţiei au existat şi nişte oameni care s-au gîndit că oricît de mult ar urî rocării, rastafarienii, caii sau mai ştiu eu ce necuvîntătoare cu plete, nu vor putea interzice părul lung.


Dar ăstea sunt detalii. Ce m-a şocat în toată povestea asta au fost comentariile contra. Ai fi zis că după douăzeci şi ceva de ani şi cîteva reclame la Rom, ne-am mai deşteptat puţin. Dar se pare că românii şi-au rezolvat toate problemele (legate de igienă) şi nu le-a mai rămas decît una. Părul lung la copii.


Am să fiu mereu uimit de lejeritatea cu care părinţii îşi tratează copiii. Să vă spun o poveste. Acum ceva timp am avut un coleg (mai degrabă superior, dar pentru că mă înţelegeam de minune cu el, mi-a rămas în minte cu titlul de coleg) care la un moment dat a avut o discuţie cu soţia lui, în care i-a spus „Nu e nici o problemă cu pasiunea lui pentru măzgălitu pe perete - copilul se-ndeletnicea cu grafuri şi taguri prin Bucureşti - trebuie să te gîndeşti întotdeauna la ce rişti. În cel mai rău caz, va fi oprit de poliţişti şi dus la secţie, unde i se va da o amendă - mă rog, nouă ni se va da o amendă, iar el se va speria şi va uita de povestea cu tagurile.


Mi s-a părut o atitudine absolut normală şi tocmai de aceea de lăudat dat fiind situaţia anormală în care ne găsim cu toţii, în ţara care îl trimite pe Ion Iliescu la Ateneu să asculte Rossini şi nu la puşcărie, să se delecteze cu Wagner.


Dar să nu cădem în păcatul politicului. Revin, acelaşi părinte modern nu avea nici o problemă în a-şi lăsa odrasla să copieze cu sîrguinţă de pe internet eseuri cu subiecte precum instrumente muzicale tradiţionale în Japonia antică (l-am învăţat pe copil să scoată link-urile înainte de a printa eseurile pentru the almighty portofoliu). Portofoliul ăsta-i o altă marotă a profesorilor ameţiţi de trunchiuri comune şi alte prostii inventate de nişte oameni care n-au predat niciodată, sau care dacă au predat, au făcut-o extrem de prost (este cunoscut faptul că de multe ori, funcţia de inspector, eventual inspector general este încununarea unei cariere execrabile de profesor - aici vorbeşte corijentul la matematică din mine).


Sau luaţi un alt exemplu care se petrece foarte des în România. Există foarte mulţi oameni care înjură mai pe ascuns sau mai pe faţă „calculatoarele”, în faţa cărora se simt mai neajutoraţi decît în faţa copiilor lor. Ei ştiu că nişte abilităţi, să zicem la nivelul ECDL-ului, de exemplu, nu le-ar strica dacă vor să-şi păstreze locul de muncă, să avanseze, sau mai rău, să-şi caute un loc de muncă dacă au rămas şomeri. Însă aceeiaşi părinţi nu-şi pun problema asta şi în cazul copiiilor lor (sincer, dacă aş fi în locul lor, m-aş îngriji ca a mea odraslă să dea ochii cu un limbaj de programare de la o vîrstă cît mai fragedă).


Adică, să se ducă peste profesori în clasă şi să-i întrebe. Băi, domnule Trandafir! Uite, în ziua de azi trebuie să ai abilităţi de dactilografiere, să ştii să foloseşti suita Office, să nu te uiţi ca mîţa-n calendar atunci cînd îţi zice cineva să introduci o funcţie într-un fişier Excel sau să construieşti un grafic. Ştiu şcoli în care copiilor li se predă chipurile informatică (aşa i se spune, nu ştiu ce predau oamenii ăia acolo), dar aceleaşi şcoli nu au o reţea de calculatoare funcţională şi toată lumea este bulversată atunci cînd primesc un pedefe de la inspectorat pe care trebuie să-l editeze peste noapte.


Eram la o petrecere a unui prieten şi stăteam de vorbă cu un programator care asculta siderat cînd îi povesteam că în şcoli informatica-i numai cu numele, pentru că nu are cine să le predea la modul cinstit materia. Şi nu a putut decît să recunoască că decît cu 700 de lei (mai mult sau mai puţin), mai bine cu mai mult de 2000 (cifrele sunt relative). Mi-a spus că o să vorbească şi cu alţi prieteni ai lui şi că or să încerce să facă ceva în sensul în care să vină şi să predea în şcoala de care-i vorbisem eu. Am fost sceptic şi s-a supărat pe mine, reproşîndu-mi că n-am încredere în el (băusem o sticlă de Absolut, n-aveam încredere nici în mine, darămite în el). Am avut dreptate la final.


Dar să revenim la aceste regulamente de ordine interioară. Marea lor problemă este că nimeni nu le-a luat la puricat şi ne-am trezit că mulţi directori de şcoli se cred acum stat în stat. La toate bubele pe care le are azi România, se mai adaugă una. Dacă părinţi vor ca odrasla lor să umble cu pletele în vînt, ar face bine să verifice mai întîi aceste regulamente de ordine interioară. Pentru că în România, societatea se subordonează nu prevederilor constituţionale, ci regulamentelor de ordine interioară întocmite de un profesor care a rămas cu nişte sechele de pe vremea Răposatului. Ar fi bine să vă mestecaţi un pic chestia asta (fie că aveţi deja copii, fie că vă gîndiţi să faceţi vreunul).


Pentru că vedeţi voi, istoria de mai sus dacă e să ne înveţe ceva, ne învaţă un lucru cu vîrf şi-ndesat. Degeaba ne minţim zi de zi că aşa ceva nu ni se va întîmpla niciodată NOUĂ! Prostia, ignoranţa, grobianismul, incompetenţa, superficialitatea odată tolerate, au darul ăsta afurisit, de a creşte precum buruienile. Şi la un moment dat ne vor sufoca. Cu sau fără plete.